Pot spune că nici filmul nici cartea nu sunt slabe, ba chiar se ridică la cote înalte amândouă, numai că aici voi vorbi numai despre carte, întrucât filmul îl voi comenta în altă parte.
Așadar, ”Numele trandafirului” nu este o carte ușoară, nici nu se citește repede, este plictisitoare pe alocuri, însă are multe pagini extrem de captivante. Pot spune că este cea mai cuprinzătoare cronică a Evului Mediu transpusă în pagini de roman pe care am citit-o.
Subiectul este relativ ușor de înțeles, iar acțiunea se desfășoară pe o perioadă de numai șapte zile: un călugăr franciscan pe nume Guglielmo, împreună cu învățăcelul său Adso, sosesc într-o zi de iarnă la o mănăstire izolată din munți, și ajung aici deoarece urmau să ia parte la o întâlnire extrem de importantă cu tematică religioasă care s-ar fi desfășurat în zilele următoare. De cum pătrund pe poarta mănăstirii și intră în chilie, îi întâmpină abatele care îi spune lui Guglielmo, renumit, de altfel, pentru înțelepciunea lui, că între zidurile mănăstirii se petrec lucruri îngrozitoare care constau în moartea unor călugări. Abatele îi dă de înțeles că nu știe care este motivul crimelor, dar îl însărcinează pe Guglielmo să le rezolve și să găsească făptașul, și asta cât mai curând posibil, adică până la sosirea delegaților Papei.
Din acest punct, cartea lui Umberto Eco devine și un roman polițist în toată regula, unul în care Guglielmo capătă rolul de detectiv în adevăratul sens al cuvântului și, vom vedea, acesta își va lua rolul în serios și va analiza cu o minuțiozitate polițienească orice urmă și orice persoană pe care le bănuiește a avea legătură cu crimele.
Făptașul crimelor este greu de bănuit la început, însă, pe parcurs, începe să devină previzibil. Motivul crimelor poate părea absurd în zilele noastre, dar în Evul Mediu era cu atât mai plauzibil, cu cât avea legătură cu cunoașterea și, după cum se știe, se considera atunci, mai ales în sânul bisericii, că prea multă înțelepciune îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Tocmai de aceea cea mai păzită încăpere din cadrul bisericii este biblioteca și nimeni în afară de bibliotecar și ajutorul său nu are voie să pătrundă în acel spațiu. Guglielmo și învățăcelul său vor suporta adevărate suplicii mentale pentru a descifra coduri și mesaje secrete, pentru a descoperi uși și coridoare ascunse, pentru a se orienta în labirinturi din care nimeni nu mai ieșise viu, toate acestea doar pentru a pătrunde în acea incintă care era biblioteca și care părea a fi sursa tuturor relelor.
Așa cum spuneam, ”Numele trandafirului”, dincolo de ficțiune și roman polițist, este o cronică extraordinară a Evului Mediu, în care trei elemente ale acelei perioade sunt reprezentate din plin în carte. Astfel, rolul bisericii se relevă foarte bine în timpul acelor evenimente petrecute la mănăstirea din munți și descoperim între paginile cărții o Biserică scindată în zeci de ordine și subordine, unele cu viziuni complet opuse, altele care sunt complementare între ele, dar nu se unesc pentru că scopul final al fiecărei orientări este acela de a avea cât mai mulți prozeliți care să fie ținuți în ”întuneric” și să fie conduși precum o turmă. În definitiv, Biserica, indiferent la care ordin ne referim, zbuciumată de atâtea conflicte interioare, se luptă pentru putere și pentru a obține cât mai multe privilegii, iar pentru a-și atinge scopul, nu se dă înapoi de la a ucide în numele crucii și al ”dreptății”, de la a-l contesta pe Papă, sau de a schimba regi și principi.
Inchiziția este și ea amintită în cartea lui Eco și este reprezentată aici de un anume Bernardo Guy, un inchizitor de temut, de care se fereau până și oficialii Bisericii, cunoscut de către Guglielmo, care spune despre el că are un renume extrem de negativ din cauza nedreptăților pe care le comite, și căruia i se va încredința rezolvarea crimelor. Bernardo va face ancheta în stilul caracteristic, va găsi presupușii „vinovați” și îi va ”judeca” de față cu toată lumea, după care le va aplica pedepsele cele mai aprige, apoi va pleca să raporteze totul mai departe. Judecata în fața tuturor călugărilor prezenți, dar și în fața oficialilor Bisericii, este o dovadă a dorinței de impunere, prin puterea exemplului, a Inchiziției în acele timpuri, dar este și dovada cea mai elocventă a modului în care această instituție represivă făcea ”dreptate”: presupusul făptuitor este supus la nesfârșite interogatorii, mărturisirile i se obțin cu forța, este acuzat de fapte de neimaginat, este forțat să le recunoască, după care este învinuit de erezie și condamnat să fie ars pe rug.
În sfârșit, ca în orice lucrare despre Evul Mediu, și în cartea lui Eco se vorbește în nenumărate rânduri despre femeie, care este văzută, în funcție de personaje, în diverse feluri, aproape toate negative. Unii o numesc ”diavol”, alții spun că ”femeia îl ademenește pe bărbat ca să-l tragă în păcat”, Bernardo Guy o numește ”vrăjitoare” pe o fată pe care o ”judeca”, iar un anume Ubertino, călugăr franciscan, spune că femeia ”are pe sub pielea grațioasă numai putreziciune”. Doar Guglielmo are o părere favorabilă despre femeie și consideră că ”Dumnezeu nu avea cum să facă o făptură atât de odioasă care să mai și poarte copiii bărbatului în pântec”, iar Adso, învățăcelul său, chiar face dragoste cu o țărancă săracă pe care o descoperă întâmplător în bucătăria abației.
”Numele trandafirului” este un roman în care spectrul Diavolului domnește în fiecare filă, iar credințele false și neștiința dau naștere unor elemente supranaturale ce vor fi folosite de către manipulatorii vremii, fie că vorbim de Biserică, fie că vorbim de Inchiziție, pentru a crea mituri cu ajutorul cărora să reducă masele la tăcere și să le mențină departe de cunoaștere, pentru că, încă de-atunci, se intuia puterea eliberatoare a minții cu ajutorul cărților și al științei. Citind acest roman vom înțelege de ce a fost atât de greu să se ajungă la realizările din zilele noastre și de ce a fost nevoie de atâtea sacrificii și vieți pierdute în numele adevărului și al dreptății.
