...iti spune ca nu te mai iubeste? Probabil ca, in prima clipa, nu il crezi. Vrei sa crezi ca a glumit, caci nu are de ce sa nu te mai iubeasca, nu ti-a mai spus asta niciodata pana acum. Si, totusi, parca nu a fost gluma. Iti dai seama de asta pentru ca simti ca te apuca o moleseala din crestetul capului si ti se revarsa toata in stomac, dandu-ti o stare de rau aproape paralizanta. Incepi sa te inspaimanti si iti vine parca sa o iei la fuga undeva. Te simti goala si neputincioasa, caci iti legasesi viata de el si iti facusesi planuri de viitor impreuna si, cand colo, tocmai acum, toate iti sunt date peste cap cat ai clipi.Esti sfarsita parca si in doua secunde numai, ti se perinda pe dinaintea ochilor toata viata ta ca de muribunda, ce va urma. Iti vine sa urli, dar nu poti, iti vine sa plangi, dar nu ai lacrimi, iti vine sa te arunci in bratele lui, dar el nu are maini sa te mai cuprinda. Atunci te apropii de el si il iei tu in brate si il strangi cu putere, dar el sta ca un mort si nu-ti raspunde. Aluneci pe trupul lui in jos pana ii cazi in genunchi si astepti ca sa iti puna mainile pe cap si sa te mangaie, apoi sa ingenuncheze si el, dupa care sa te cuprinda de umeri si sa te ridice. Dar el nu o face, sta impietrit ca o statuie cu mainile-i lasate pe langa trup, in timp ce tu ai obrazul stang lipit de genunchii lui si plangi. Si plangi din ce in ce mai tare, pana cand plansul ti se transforma in hohote, insa el nici acum nu incearca sa te linisteasca, ci se apleaca si-ti desface mainile, dupa care....pleaca. Pleaca lasandu-te distrusa, intinsa pe podea.
Ce ai in suflet, nu se poate compara cu nimic. Pana atunci n-ai mai trait asa ceva, iar suferinta pe care o induri acum, iti copleseste fiinta. Vrei sa te ridici, dar nu poti, vrei sa strigi pe cineva, dar n-ai pe cine. El nu mai e, ti se pare ca n-a fost niciodata. Te afli singura in casa si, de ore bune, zaci aproape in inconstienta. Totusi, spre dimineata, reusesti sa te mai aduni si te ridici. Te pui pe pat si, desi nu poti sa dormi, parca esti mai linistita acum. Incepi sa te gandesti nu la ce s-a intamplat, ci la inceputuri. Iti reamintesti cum l-ai cunoscut si ramai aproape surprinsa ca te-ai culcat cu el dupa nici o saptamana. "A fost bine?" te intrebi. "Da, iti raspunzi singura, a fost bine, pentru ca asa am simtit". Dar, daca asa ai simtit, inseamna ca asa trebuia sa faci? Daca era mai bine sa te ghideze ratiunea si nu simturile?! E complicat, nu poti sa iti dai seama acum ce trebuia sa faci atunci desi, parca, si mintea si inima iti spun ce trebuia sa faci. Si pare atat de simplu...atat de simplu.
Treci mai departe si iti aduci aminte ca dupa vreo 2 luni te-ai si mutat cu el. A fost frumos caci iti doreai enorm sa fiti impreuna mereu. Nu mai puteai parca sa stai fara el, va vedeati zilnic, iti aducea cadouri si te scotea in oras la orice eveniment. Iar cand a fost sa va mutati, ai simtit ca si cum v-ati fi intrepatruns: nu mai erati doua fiinte, ci una.
O vreme a fost minunat, erati nedespartiti in toate si iti era asa drag sa il faci fericit si chiar ti se parea ca reusesti. Apoi, ai inceput sa fi geloasa, tot mai geloasa, dar fara sa ai motive clare la inceput. De unde, insa, venea gelozia ta? "Din iubire, iti spui, caci daca nu l-as fi iubit, as fi fost indiferenta". Oare? Chiar asa sa fie? "O, nu, probabil ca nu-i asa. Doamne-Dumnezeule ce m-am inselat...nu eram geloasa pentru ca-l iubeam, ci pentru ca incepusem sa nu mai am incredere in mine ca pot sa-l fac fericit". Posibil, numai ca menirea ta langa el nu era sa-l faci neaparat fericit.
Si voi va certati pentru lucruri neimportante si uitaserati de micile bucurii, iar el nu le mai traia cu tine, ci le cauta in alta parte. Si asa a ajuns sa considere ca nu mai poate fi fericit impreuna cu tine. Dar voi nu vorbeati, tie parca iti placea asa, caci erau si momente frumoase, iar noaptea, cand te culcai langa el, te simteai protejata si iubita. El mima insa ca te iubeste, dupa cum mima si ca se simte bine cand face dragoste cu tine. Pentru ca tu erai oarba si nu observai ca face asta din necesitate si, repede dupa ce termina, isi fuma tigara si se culca. Nu-ti mai spunea nimic, nu te mai lua in brate, iar dupa ce-i ziceai tu "noapte buna", abia iti raspundea. Iar dimineata se trezea si pleca la servici si avea acolo o colega care ii dadea impresia ca il place si el i se destainuia ei. Si i se mai parea si frumoasa acea colega, si desteapta, chiar si bine imbracata si coafata, caci avea si de ce sa i se para asa, pentru ca, atunci cand venea acasa, de multe ori te gasea despletita si nervoasa si mai si tipai la el. Si din cauza asta ii era greu sa te si sarute, dar o facea din obisnuinta. Cretinul insa, nu-ti spunea nimic, dar in sinea lui lucra de zor la o hotarare pe care avea de gand sa o ia in curand si care te va lovi precum un traznet. Si chiar te-a lovit.
Tu simteai ca ceva nu e in ordine, dar vroiai sa nu fie ceea ce simteai, vroiai sa te inseli, pentru ca iti era teama ca daca e adevarat ceea ce simteai, atunci vei fi sfarsita. Si, in loc sa incerci sa rezolvi ceea ce era in neregula, fugeai de acest "ceva" impingandu-l cat de mult puteai in subconstientul tau. Degeaba insa, liniste nu mai aveai demult. Si atunci ai devenit tot mai geloasa, tot mai posesiva si, iata, nu din iubire erai asa, ci din cauza fricii tale de a nu ramane singura. Caci tu te-ai agatat cu toata fiinta ta de el, iar el, nemernicul, te-a calcat in picioare. Iar tu abia acum iti recunosti cu adevarat ca te insela si ca iti vorbea urat de multe ori, iar in datile in care ai fi vrut sa te tina in brate, el se culca in alt pat, singur. Si primea mesaje pe telefon de la altele, iar uneori pleca de-acasa fara nicio explicatie. Si, totusi, continuai asa, crezand ca se va schimba ceva. Nu aveai curaj sa rupi relatia pentru ca te uitai in oglinda si te vedeai urata si batrana. Iti spuneau altii ca esti frumoasa, dar degeaba, te credeai pe tine si nu aveai incredere in nimeni. Mai erau si o groaza de barbati care iti faceau curte, dar ii refuzai pe toti, aveai impresia ca vor doar sa profite de tine. Iar daca tu credeai asta, de ce nu credeai ca ai fi si frumoasa? Totusi, asa de multi barbati ar profita de o femeie urata? Nu cautai raspuns la astfel de intrebari pentru ca aveai minte doar sa gandesti rau despre tine si aveai ochi sa te vezi numai asa cum nu erai, poate. In afara vroiai sa pari puternica, insa sufletul il aveai sfartecat. Si tot de el te agatai mereu ca fiind singurul alaturi de care ti-ai putea continua viata...viata ta. Te-ai intrebat vreodata cum va fi viata lui cu tine?
Acum, ai ramas singura caci stii precis ca el a vorbit pe bune. Nici prieteni nu mai ai cu care sa iti plangi suferinta deoarece ai reusit sa ti-i indepartezi pe toti. Nimeni nu a mai contat pentru tine. Zaci in patul tau, cu capul scufundat in perna uda de lacrimi si cu fiinta atarnandu-ti de nimic. Momentele frumoase le-ai pierdut demult si nici nu mai esti sigura ca au existat, iar inaintea ta nu se afla decat un hau. Cand patrunzi numai cu gandul in el, ti se pare ca te descompui de carne si-ti ramane doar scheletul gol care se invarte in negura pana oboseste si cade. Ce te faci acum cand esti sigura ca el te-a parasit cu adevarat?
Colegii imi spusesera toti ca sa nu ma duc acolo singur, dar eu n-am vrut sa-i ascult deoarece, pe de o parte, nu-mi placea sa merg insotit la evaluari si sa se mai si bage altul in treaba mea, iar pe de alta parte, vroiam sa-mi demonstrez mie insumi ca nu mi-e frica. Asadar, ma aflam singur in fata blocului mastodont de 10 etaje, cu culoare lungi si intunecoase si plin numai cu garsoniere confort III. Mai fusesem in astfel de blocuri (dar nu in acesta) si observasem ca lumea care locuieste in ele este, de obicei, foarte saraca si cu probleme grave, de toate felurile. Acum aveam treaba la etajul 5, la apartamentul cu numarul 127, in care trebuia sa locuiasca o femeie bolnava de schizofrenie.
Avand in minte ce-mi spusesera colegii, plus ceea ce stiam eu despre acest loc, am intrat in cladire cu un prim sentiment de teama. Am incercat sa chem liftul si am vazut ca nu functioneaza. Un al doilea sentiment asemanator cu primul m-a cuprins cand m-am gandit ca va trebui sa urc 5 etaje si, astfel, teama mi s-a dublat dintr-o data. A fost si-o usurare totusi, caci, mi-am dat seama imediat, ca, astfel, nu voi risca sa raman blocat in lift, tocmai aici. Am urcat scarile cu inima stransa, numarand etajele in gand, iar cand am ajuns la al cincilea, m-am oprit. M-am mirat ca, in timpul acesta, nu auzisem nici cel mai mic zgomot in tot blocul.
Am mers pana la capatul culoarului, iar cand am ajuns si m-am uitat de-a lungul lui, am observat ca era intunecat complet, mai rau ca intr-o pestera. Cand m-am gandit pe unde va trebui sa inaintez, am avut o alta strangere de inima. Astfel, sentimentul meu de teama se tripla in intensitate. Mi-am scos telefonul mobil si imi luminam cu el calea pentru ca, numai cu ochii mei, sigur nu puteam zari nimic, iar dupa ce am facut cativa pasi, mi-a venit ideea ca, in mod normal, ar trebui ca la capatul oricarui culoar, sa fie un intrerupator care sa aprinda becurile de pe tot palierul. M-am intors, am gasit intrerupatorul dar, asa cum ma asteptam, acesta nu functioana. Am luat-o iar inapoi, insa de data asta, pe langa faptul ca-mi luminam calea cu telefonul, mai luminam si usile apartamentelor pe langa care treceam, ca sa gasesc numarul 127.
Am facut asa la 4 sau 5 usi, iar cand am ajuns la urmatoarea, am auzit dintr-o data un urlet ca de porc injunghiat. N-am avut timp nici sa ma sperii, caci in secunda urmatoare, usa s-a deschis si in lumina care s-a facut, am observat o femeie imensa care venea spre mine in fuga si m-a izbit in plin. Lovitura a fost, pesemne, destul de violenta, pentru ca m-a proiectat imediat, cu totul, in usa de vizavi. Cateva clipe dupa aceea cred ca am fost inconstient.
Cand am inceput sa-mi revin, ma aflam intins pe jos. Ma simteam ca si cand atunci aveam un cosmar in care visam draci care urlau. Usa din fata mea era in continuare deschisa, iar in cercul de lumina care se crease in jurul ei, mi-am zarit geanta care-mi zburase din mana si materialele din ea imprastiate peste tot. Acum, incet-incet, am inceput sa-mi amintesc ce se intamplase. Am inteles ca ceea ce auzeam eu, nu erau draci, ci o femeie se afla la capatul culoarului si zbiera, iar femeia aceasta nu era alta decat cea care ma lovise pe mine cu trupu-i mai devreme. Si spunea tot felul de vorbe, injuraturi dintre cele mai mizerabile, scotea tipete ca o apucata, iar acestea ieseau din gura ei intr-un ritm continuu si la o intensitate a zgomotului greu de suportat, iar apoi toate se opreau fix in timpanele mele, provocandu-mi o senzatie asemanatoare, cred, cu cea pe care mi-ar fi produs-o prabusirea unui vagon cu tabla, atunci, fix in spatele meu, direct pe beton. Probabil ca m-ar fi incercat si o ura naprasnica la adresa ei, numai ca vulgaritatile acelea ingrozitoare nu-mi erau adresate mie. Ele faceau referire la un barbat, aflat probabil dupa usa deschisa si care, mai mult decat sigur, era sotul ei. Jignirile se opreau, precis, si in timpanele lui, pe care le zgariau mai grav decat pe ale mele, dar omul inca statea, asculta, si se pregatea de atac. Ca asa era, eram convins, altfel nu intelegeam de ce nu inchide usa aia odata sau, daca vroia sa se descarce verbal, de ce nu iesea sa-i zica si el cateva.
Nici n-am apucat sa-mi sfarsesc bine acest gand, ca am si zarit un barbat, cu mult mai solid decat mine, cum a tasnit ca din pusca si din 3 pasi a fost in capatul palierului. Femeia se simtise, precis, mai protejata acolo decat in casa, de asta isi permitea sa spuna atatea si pe un asa ton, dar cred ca nu se astepta ca el sa iasa, iar cand l-a simtit langa ea, a incremenit si a mutit complet.
Cand eu am ajuns aproape de ei, am vazut ca barbatul o lovea peste picioare cu o bara din metal. Apoi a trecut mai sus si a inceput sa o loveasca peste pantece, dar dadea zdravan, cu amandoua mainile impreunate pe fier. Dupa cateva lovituri sfasietoare, femeia s-a incovoiat si a inceput sa vomite sange, iar el, desi a vazut, n-a lasat-o nici acum si ii cara in continuare lovituri, de data asta peste spate, de-a lungul coloanei vertebrale. Femeia-mamut avea un spate imens, mai mult decat dublu in latime in comparatie cu al meu, si mai era si plin cu straturi groase de grasime, iar eu, cand o vedeam, incercam cu disperare sa ma opresc sa nu ma gandesc cum bara metalica patrunde printre acele straturi, rupe carnea si se opreste direct pe oase, pe care apoi le frange.
Desi loviturile se inmulteau, femeia le suporta inca dar, oricat de solida ar fi fost, n-avea cum sa reziste in picioare. S-a aplecat si mai mult acum de parea ca o sa pice in cap, iar cand n-a mai putut sa stea asa, si-a dat drumul in genunchi, in propria-i voma. Nici asa n-a rezistat mult si, dintr-o data, zdrobita, s-a prabusit intr-o parte, pe podea.
Tot timpul cat fusese in genunchi, el a lovit-o neincetat. Acum, cand a vazut-o intinsa pe jos, i-a venit greu de la inaltimea lui sa o mai bata cu fierul, asa ca a inceput sa dea cu picioarele in ea. Si o izbea cu o furie nebuna, mai ales in burta si in piept si cu fiecare lovitura primita, muntele acela de carne se strangea in jurul piciorului lui precum un les. Eu ma uitam inmarmurit si credeam ca o omorase demult, dar continua sa dea in ea, pentru ca, ma gandeam eu, el nu stia ca ea murise si tinea cu tot dinadinsul sa o omoare in bataie. Avea sa oboseasca in curand, mi-am spus, iar eu, daca tot ma nimerisem sa vad scena, ar fi bine sa plec sa caut ajutoare printre vecini.
Am inceput sa sunt la usi, la rand, si mi-a raspuns pana la urma o baba care mi-a parut dementa si care m-a luat la rost ca de ce o deranjez. Am sunat mai departe la alte usi si, in sfarsit, mi-a raspuns o femeie impreuna cu sotul si cu ei am putut sa vorbesc. Le-am spus ce vazusem si ce se intamplase si i-am rugat sa o ajute cumva pe femeia batuta. Ei mi-au zis ca nu cred ca ea sa fi murit, dar ca stiu ce s-a intamplat pentru ca scena cu bataia se repeta aproape lunar si pana cand sotul nu se potoleste singur, nimeni nu poate interveni. M-au mai asigurat ca o sa se ocupe ei de ea, iar eu pot sa-mi fac treaba pentru care venisem. Le-am multumit si i-am intrebat daca stiu unde se afla apartamentul cu numarul 127, iar ei stiau si mi l-au aratat.
Am mers acolo si am sunat, am asteptat putin, iar am sunat si abia cand a aparut femeia pe care o cautam, mi-am dat seama ca nu o sa mai pot sa o intreb nimic. Am incercat sa-i spun ceva - anume ca gresisem apartamentul -, dar n-am mai putut. Gura parca mi se inclestase si bezna de pe culoar incepuse sa ma stranga de gat cu putere. O spaima imensa m-a cuprins si simteam ca ma sufoc.
Am facut dreapta-mprejur si am luat-o la fuga prin negura aceea spre iesire, iar cu fiecare pas pe care-l faceam, mi se parea ca aud si pasii barbatului cu bara de fier care alerga dupa mine ca sa ma prinda si sa ma omoare pentru ca il parasem vecinilor. Mi s-a parut numai, caci, atunci cand am ajuns la lumina si m-am uitat in urma, am vazut ca nu era nimeni, numai in fata mea erau cei doi vecini care o ajutau pe femeie si care parea sa nu fi murit. Barbatul violent disparuse cu totul.
Am ajuns iar in fata blocului si abia acum am realizat cat de tare ma durea capul. Desi eram constient ca scapasem cu bine de acolo, spaima crestea totusi in mine si ma simteam ca in pragul unui atac de panica. Trebuia sa intru neaparat, atunci, undeva, sa ma simt in siguranta si sa ma linistesc. Altfel riscam sa imi pierd cunostinta. M-am uitat si nu am vazut niciun local, si nici nu stiam vreunul in jur, insa mi-am adus aminte ca, pe undeva pe aici, trebuie sa fie o frizerie si m-am indreptat imediat intr-acolo. Am gasit-o repede si, desi nu aveam nevoie de tuns cred, m-am asezat pe scaun si i-am spus frizerului cum sa ma tunda. Cat el si-a facut treaba, n-am putut scoate un cuvant. Eram prea marcat de ceea ce mi se intamplase, dar aici, acum, ma simteam in siguranta. Ma intrebam daca nu cumva bataia pe care o vazusem nu fusese numai un numar obisnuit al celor doi. Imi spuserera vecinii despre ei cum obisnuiau sa se bata lunar dar, totusi, chiar asa? De ce femeia nu ripostase deloc? Nu cumva, oare, pentru ca ripostase alta data si el o razbise mereu, iar de la un timp si-a dat seama ca cel mai bine pentru ea e sa nu opuna nicio rezistenta ca sa scape cat mai usor? Dar, ceea ce vazusem eu se putea numi bataie usoara? Pe de alta parte, de ce niciun vecin nu iesise cat femeia strigase acele injuraturi din capatul culoarului? Nu cumva, din nou, pentru ca vecinii toti erau obisnuiti cu astfel de scene? Mai departe, barbatul vroia intr-adevar sa o omoare cum eu crezusem initial, sau doar sa ii aplice o lectie mai serioasa? Daca vroia sa o omoare, de ce nu o lovise niciodata si in cap, sau de-a latul coloanei? Iar daca vroia sa ii aplice o lectie, ce era ceea ce-i facuse el? "Lectie" e atunci cand aduci un om in pragul mortii? Oare subevaluam eu rezistenta femeii, iar barbatul, care era obisnuit cu ea, stia cat poate duce? Ce rol jucasem eu acolo? De ce niciunul dintre cei doi nu ma bagase in seama? Nu cumva pentru ca le fusesem util amandurora? Nu eram eu, astfel, martorul strain in fata caruia el si-a etalat demonstratia de forta, iar ea, la inceput, nesupunerea fata de el? Nu cumva simteau nevoia ca trebuie sa vada si altcineva decat vecinii care, iata, nu mai erau deloc impresionati? Nu cumva....
Dar nu mai aveam puterea si nici rabdarea necesare ca sa mai gasesc raspuns la toate aceste intrebari. Am platit tunsoarea si am iesit din frizerie aproape linistit. Am chemat un taxi sa ma ia, iar in timp ce eu mergeam spre casa, ma gandeam ca femeia respectiva va fi fost dusa din nou in garsoniera ei murdara alaturi de acelasi barbat dement. Punct.
Am sunat la usa si mi-a deschis sotul, iar cand am patruns in casa si am vazut-o, am ramas putin uimit caci femeia mergea pe picioarele ei si era imbracata destul de elegant. Ma asteptam sa o gasesc in pat, imobilizata, caci asa imi spusese barbatul la telefon, ca nevasta lui e foarte bolnava, iar eu n-am mai intrebat ce boala are si doar i-am spus ca vin. Stiam din experienta ca, atunci cand apartinatorii imi spun ca au pe cineva foarte bolnav, si mai ales daca este si in varsta, se refera la faptul ca bolnavul respectiv este imobilizat la pat si, de cele mai multe ori, nici nu vorbeste.
Dar femeia aceasta parea mai vioaie decat mine. Cand am intrat si am trecut pe langa ea s-a manifestat ca si cum nu m-ar fi vazut. I-am spus "buna ziua", dar nu mi-a raspuns. Barbatul i-a atras atentia ca o salutasem, insa nici pe el nu l-a bagat in seama. Nu m-am mirat, imediat mi-am dat seama de ce sufera si nu m-am inselat.
Am intrat in sufragerie, am inceput sa imi scot cele necesare din geanta, dar o observam si pe femeie cum venea, aducea un lucru si-l aseza pe fotoliu, lua altul si pleca cu el, dar facea toate acestea ca si cum ar fi fost singura in toata casa si cine stie ce treaba importanta avea. Sotul nici nu se uita la ea, doar imi explica mie ce-i cu ea, de cand e asa, ce face, ce zice mai mereu, cum se comporta etc. L-am ascultat pana m-am asezat pe scaun, apoi i-am spus ca, pentru a o putea evalua, trebuie sa vorbesc si cu bolnava. Atunci a strigat-o dar, din nou, nu l-a bagat in seama. A mai strigat-o o data, insa femeia isi vedea in continuare de ale ei. Pana la urma s-a ridicat si a plecat dupa ea s-o aduca. S-a intors repede, batrana mergea fara sa opuna niciun fel de rezistenta, insa, in ciuda acestui fapt, el parca mai mult o tragea decat o lasa sa paseasca in voia ei. Cand au ajuns langa scaun mi s-a parut ca aproape a trantit-o si i-a spus sa fie atenta la ce o sa o intreb. Atunci ea a holbat ochii la mine si abia acum a parut ca ma vede cu adevarat. I-am zis din nou "buna ziua" si, de data asta, mi-a raspuns. Am intrebat-o ce face si mi-a zis ca e bine. Am intrebat-o cati ani are si mi-a zis ca 30. Am intrebat-o in ce an suntem si mi-a zis ca ne aflam in anul 1962 (in realitate ne aflam in 2009). Am intrebat-o cu ce se ocupa si mi-a zis: "ce te intereseaza". Am mai intrebat-o cine-i barbatul de langa noi (adica sotul ei) si mi-a zis ca e un prieten vechi.
Nu, batrana nu se prefacea si nici macar nu-si batea joc de mine. Asa se manifesta boala asta - poate cea mai nenorocita boala a batranetii - prin uitare si prin inlocuirea evenimentelor reale cu altele fantasmate. Uiti tot, iar in stadiile severe uiti si cum te cheama. Ea era intr-un astfel de stadiu desi, la prima vedere, daca nu ai fi intrebat-o nimic, te-ai fi mirat ca ar suferi de ceva.
Pentru a ma convinge pe mine insumi, am reluat aceleasi intrebari, iar raspunsurile pe care le-am primit au fost cu totul diferite, ceea ce mi-a demonstrat ca nu tinea minte nici macar cateva minute. Apoi i-am aplicat un test de memorie care mi-a transformat banuiala de la inceput in certitudine: era Alzheimer, forma cea mai grava.
Tot timpul cat o interogasem, sotul nu scosese un cuvant si doar se uitase la ea lung, pierdut, iar lacrimile ii curgeau siroaie fara a face eforturi ca sa si le stapaneasca. Dupa ce ea a plecat, a inceput sa planga si mai tare, in salturi. Acum se vedea ca incerca sa se opreasca, dar nu putea. Cateva minute nu mi-a zis nimic si nici eu nu l-am intrebat, dar nici nu am plecat, caci aveam nevoie sa-mi mai dea niste detalii. De fapt, nici n-as fi plecat si sa-l fi lasat asa. Era momentul sa-l linistesc.
Incet-incet insa, s-a linistit singur si astfel am aflat ca sotia lui fusese profesoara de franceza. Era singura pe care o iubise cu adevarat si aveau impreuna peste 40 de ani de casatorie. Ea avea acum 78 de ani si, zicea el, pana in urma cu 2 ani, fusese cea mai lucida femeie de pe pamant. Boala debutase aproape brusc si avansase cu o viteza uluitoare.
Acum, barbatul simtea ca nu poate sa o mai tina in casa. Aproape niciodata nu avea somn si era mai mereu agitata. Scotea lucrurile de prin dulapuri si le punea pe paturi, apoi le lua de pe paturi si le punea pe jos. Cand el pleca, trebuia sa o incuie in casa pe dinafara, altfel iesea si nu mai stia sa se intoarca. De doua ori pana acum fusese adusa de altcineva, o data de o vecina care o cunostea, alta data de catre politie. Cand isi vedea fiica, zicea ca e mama ei, alteori spunea ca e o sora care murise demult. Daca o intrebai cati copii are, spunea ca nu are niciunul cand, de fapt, avea 2.
Batranul era terminat, nu mai avea liniste si, impreuna cu copiii, luasera hotararea sa o institutionalizeze intr-un camin de batrani. Numai ca el o iubea, traise cu ea atatia ani si-acum...acum sa o scoata din casa la batranete si sa o trimita bolnava printre straini. Asta nu putea suporta si-i sfasia inima.
Eu imi terminasem treaba, venisem acolo sa constat gradul ei de luciditate cognitiva, iar ulterior sa fac o recomandare pentru internarea permanenta, sau pentru ramanerea la domiciliu. Am recomandat institutionalizarea deoarece se impunea. Desi femeia ar fi fost astfel rupta din mediul in care a trait, ar fi fost totusi "salvati" sotul si copiii lor. Insa, ceea ce nu stia batranul, era faptul ca, in ciuda recomadarii mele, mai avea de asteptat ani de zile pentru ca institutionalizarea propriu-zisa sa se realizeze. Inaintea lui mai erau sute de cereri care asteptau fiecare pentru un loc.
Am plecat si, in timp ce treceam prin hol, am vazut-o pe batrana ca venea spre mine cu bratul plin de haine. Am crezut ca mi le aduce mie, dar nu, a trecut iarasi ca si cum nu m-ar fi zarit, dar de data asta parca canta ceva.
Am iesit si asteptam sa vina liftul, iar batranul mi-a multumit si ma urmarea din prag. Cand am intors capul sa-i spun "la revedere", am observat ca plangea iar. Se temea, probabil, ca nu mai e nimic de facut. Se temea ca dosarul va fi aprobat si ca, in scurt timp, sotia lui va fi printre straini, iar el va ramane de-atunci singur.
Aproape ca nu mai e nimic de zis. In astfel de situatii viata e atat de absurda incat iti dai seama ca nici nu mai are sens sa te gandesti de ce se intampla asa.
