vineri, 19 aprilie 2013

Reflecțiile unui anonim asupra lui însuși

De fiecare dată până acum a existat în mintea mea o singură femeie doar până când am reușit să leg o relație cu ea, și 3-4 luni după aceea. Pe urmă, fără să mă despart de ea, a început să își facă loc o alta, de multe ori fără nicio legătură cu prima. Nu m-am culcat niciodată cu cea de-a doua, dar ea era prezentă tot timpul în gândurile mele, nu era închipuită, sau transpusă din cărți, din filme sau din altceva.
Pe soția actuală o cunosc de nouă ani și suntem căsătoriți de șase. N-am înșelat-o niciodată și o iubesc cât pot. Cu toate acestea, pe parcursul acestor ani, multe alte femei și-au făcut loc în mintea mea fără ca ea să știe, iar de multe ori m-am simțit vinovat din cauza asta. Și în prezent există o astfel de femeie. O știu de peste doi ani, iar accesul ei în mintea mea s-a făcut treptat. O văd rar, o dată la 2-3 luni, iar atunci, din întâmplare de multe ori. Pe drum spre ea nu am nicio emoție. Uneori îmi doresc să nici n-o întâlnesc, și când chiar se întâmplă așa, am observat că nu plec trist sau dezamăgit. Dar, când o văd, îmi tresaltă inima. Are aceeași vârstă cu nevasta mea. Frumusețile lor nu le-aș compara, fiecare mi se pare extraordinară în felul ei. Niciodată nu i-am declarat ceva cu privire la sentimentele sau intențiile mele pentru ea. De fapt, nici n-aveam ce să-i declar pentru că nici nu vreau să mă complic. Fata îmi place și-atât. Sunt convins că a simțit și ea asta pentru că, atunci când mă vede, mi se pare că-mi acordă o atenție oarecum specială. Pe de altă parte, o simt derutată. Nu știe cum să se raporteze la mine. Uneori vrea să-mi dea impresia că n-o interesez și pare că se afundă în treburi. Am observat însă că nu se poate concentra, se tot învârte în jurul aceluiași lucru, iar dacă până atunci vorbea, când sunt eu, tace. Mi se pare că mai mult vrea să se convingă pe sine că-i sunt indiferent, iar dacă face treaba asta, o face pentru că eu nu-i dau nimic clar de înțeles.
Dar, ce vreau eu, de fapt, de la ea? În mod clar nu vreau o relație cu ea. Sau, cel puțin, nu vreau una așa cum e înțeleasă azi relația dintre un bărbat și o femeie. Nu vreau nici măcar să mă culc cu ea. Simt că dacă aș face treaba asta, m-aș înjosi, aș înjosi-o și pe ea și cred că n-aș mai putea să o privesc prea curând în ochi. Simt că aș putea să depășesc mai ușor asta față de nevasta mea, dar față de ea mi-ar fi foarte greu, poate imposibil. O relație sexuală între mine și ea, sunt convins, ar compromite orice. Atunci, totuși, ce vreau de la ea?
M-am gândit mult, dar cu cât mă gândeam mai intens, cu atât nu-mi dădeam seama de nimic. Așa că am pus o barieră gândirii mele și am lăsat simțurile și dorințele să vorbească. Astfel, am aflat, în timp, că-mi doresc, mai întâi, să stau de vorbă cu ea. Dar nu oricum și oriunde, ci într-un loc plăcut și numai noi doi. N-aș vrea să discutăm despre ceva anume, ci despre orice. Numai că, foarte important, aș vrea să fim numai noi doi. Nu-mi fac griji că n-aș ști despre ce să vorbim, nu mă tem nici măcar de emoții sau de altceva. Simt că aș stăpâni întru totul o discuție cu ea și, sub nicio formă, n-aș avea nicio intenție să o întorc în favoarea mea.
Aș vrea apoi să o ating, nu știu dacă în cadrul aceleiași discuții sau altă dată, dar aș vrea să-i ating mai întâi părul, să mă lase să mă joc cu el, să i-l mângâi, să i-l miros și să i-l sărut. Apoi aș vrea să-i ating trupul, fața ei, gâtul și pe urmă mâinile. Da, cred că mi-aș dori să-i țin mâinile în ale mele, un timp, după care aș vrea să o țin în brațe, dintr-o parte, să-i simt spatele lipit de pieptul meu, capul ei să fie sprijinit de umărul meu, brațele mele în jurul mijlocului ei. Așa să stăm aș vrea, să stăm și să vorbim. Mi-ar plăcea numai și să-i aud glasul, iar ea să-mi spună orice. Aș vrea să nu mai existe nicio opreliște între noi, să nu ne fie teamă că ceea ce se întâmplă ar putea fi, sau deveni, altceva decât ceea ce este. Nu cred că aș încerca să o sărut. Cel puțin, nu pe gură. Dar, cred că mi-aș pune bărbia pe umărul ei, i-aș atinge gâtul cu obrazul meu și, poate, din când în când, aș săruta-o pe gât, de la spate. Aș putea îndrăzni și mai mult dar, cu siguranță, nu aș face-o.
Cam atât mi-aș dori de la această femeie. Nu știu dacă e prea mult, nu știu dacă e normal să faci asta când ești însurat, nu știu de ce simt pentru ea ce n-am simțit pentru altele, în trecut. Nu știu și nici nu țin să aflu. Știu însă că nu se va întâmpla niciodată ceea ce eu îmi doresc să se întâmple. Și asta, pentru că, în primul rând, eu nu am curaj să-i mărturisesc.

marți, 16 aprilie 2013

Reflecțiile unui anonim asupra lui însuși




De cele mai multe ori, când mă așez la masă, mai ales dacă sunt în preajma unor cunoscuți foarte apropiați, sau în propria-mi familie, mănânc ca un porc. Mă reped asupra castronului cu mâncare și o înfulec de parcă ar fi ultima înaintea morții. Scena asta chiar îmi aduce aminte, acum, când reflectez asupra ei, de filmele cu condamnați la moarte, aflați în temnițe și care, ca ultimă dorință, cereau să li se aducă o masă îndestulătoare. Iar când îi vedeam cu câtă lăcomie se reped asupra hranei, cum se umpleau pe la gură și pe bărbile și mustățile murdare, nu putea să mi se facă decât scârbă. E foarte posibil ca aceeași stare să o trezesc și eu în ceilalți, sunt convins însă că nu la aceeași intensitate. Din când în când, unii îmi mai atrag atenția. Îi ascult, le dau dreptate, mă forțez un timp să mănânc decent și...parcă nu mă satur. Simt nevoia să bag lingura în gură plină ochi, să curgă din ea în farfurie, să o lovesc de dinți și să înghit îmbucăturile una după alta. În 10 minute am terminat de mâncat o masă oricât de copioasă ar fi, și numai dacă mănânc repede și cu gura plină mă simt sătul. Și, pe cât posibil, evit să folosesc cuțitul și furculița.
Când vine vorba de prăjituri, e un chin. Să mănânc cu lingurița, îmbucătură cu îmbucătură, rar și delicat, o prăjiturică de o șchioapă, și să legumesc o oră din ea, așa cum am văzut că fac altții?! Nu e pentru mine. Când am încercat să fac așa, n-am simțit gustul prăjiturii. Mie prăjiturile îmi plac cât mai multe, să le mănânc cât mai repede și, dacă se poate, cu mâna. Ori, tocmai asta-i problema mea și, ca să nu se vorbească de mine, de fiecare dată, sunt nevoit să mă prefac.
Totuși, de unde vine această lăcomie a mea care-mi dă, deseori, neliniște? Cum de nu o pot controla și ce ar fi bine să fac? Acestea sunt întrebări la care m-am gândit nu de foarte multă vreme și pe care încerc să le iau în serios. Am găsit o singură explicație: lăcomia mea ar fi o reminiscență a omului preistoric, care mânca, evident, ca un animal și chiar așa cum vroia el, fără să-i pese de nimeni. Probabil că la mine treaba asta, ascunsă atâta timp în psihic, tot încearcă acum să iasă la iveală, peste tot. Dar n-o las.

luni, 8 aprilie 2013

Trenule mașină mică

Într-o zi, nu demult, așteptam într-o gară împuțită, așa cum sunt multe la noi de altfel, în frig și în ploaie, un tren accelerat (sau interregio, cum îi spune acum) de la Arad ca să vin la București. După ce întârzie vreo 40 de minute, mă urc, în sfârșit, în el, iar când ajung la locul meu, observ că toate cele patru scaune erau ocupate de patru tineri care râdeau zgomotos. Nu m-am mirat, sunt obișnuit cu situația asta de când merg eu cu trenul. Văzând că mă opresc în dreptul lor, unul dintre ei mă întreabă: ”Ai loc aici?” ”Da”, îi zic și îi arăt biletul. Se uită, îl studiază, nu-i vine să creadă și, totuși, până la urmă, încetinindu-și mișcările cât a putut, s-a ridicat și mi-a eliberat scaunul. Mă uit în sus să-mi pun bagajul, nu era pic de loc. Mă uit jos, la picioare, bagaje peste tot. Sub scaune, la fel, nu puteai să arunci nici măcar un ac. Așa că, singura variantă pe care am găsit-o a fost să îmi las geanta pe culoar, pe unde, în mod normal, ar trebui să se circule. Dar nu eram singurul care făceam asta, am observat că mai erau și alții în situația mea, o mai făcusem și eu de-atâtea ori, iar uneori mi-a fost călcată în picioare și tot ce era înăuntru a fost făcut zob. În fine, reușesc să mă așez. Imediat după mine, pe spătarul de la scaunul meu, cu fundul și cu spatele aproape lipite de mine, s-a pus și cel care se ridicase. În fața mea, pe jos, de la culoar și până sub fereastră, se întindea un geamantan de plastic, mare cât toate zilele, care mă și incomoda teribil, pentru că aproape nu-mi puteam mișca picioarele îndoite. I-am rugat pe cei doi să-l tragă puțin, să pot întinde măcar un picior, pe rând, dar când au auzit, au început să râdă în hohote. Am insistat, și atunci mi-au zis răspicat să-mi văd de treabă că ei nu mută niciun geamantan. Mi-am dat seama că nu am nicio șansă și am cedat. Bineînțeles că mă simțeam chinuit cu un ins lipit de mine în stânga, altul în dreapta care gesticula, doi în fața mea care nu stăteau nici ei liniștiți, iar bagajul de la picioare nu-mi permitea nici măcar să mă mișc. Peste toate acestea, gălăgia făcută de cei 4 era aproape de nesuportat.
La Craiova, într-o aglomerație de nedescris, tot urcă lumea. Fumul de țigară intră în valuri în vagon. Oamenii trec cu greu printre gențile de pe jos, iar vânzoleala continuă mult după ce trenul pleacă. Deodată, în dreptul meu, se opresc trei persoane, două femei și un bărbat. Până a apuca cei din picioare să zică ceva, cel din fața mea deschide el gura primul: ”Aveți loc aici”? ”Bineînțeles”, răspunde, sigur pe el, unul dintre cei trei. ”Pot să văd biletul”? ”Sigur” și i-l întinde. La fel ca și în cazul meu, se uită, îl studiază, i-l dă înapoi și privește spre tovarășii săi. Se uită lung unul la altul, se înțeleg din priviri, se ridică leneș toți și, deodată, încep să tragă de bagaje. Crează o agitație uluitoare. Cei care veniseră să-și ocupe locurile plătite sunt împinși, cu tot ce aveau în mâini,  în spate și în față, peste alți călători, pentru ca cei patru nesimțiți fără locuri să poată să-și scoată maldărul de genți de peste tot. Se instalaseră de parcă acel spațiu era al lor tot, cumpărat la bucată, și nimeni, niciodată, n-ar fi avut cum să-i mai deranjeze. Era propria lor mașină...mică. (Apropo de acel cântec vestit). Lumea era vizibil deranjată și aproape mi-a părut rău că nimeni n-a vociferat. Scena aceasta mi-a produs o senzație de furie și un sentiment vecin cu ura. I-aș fi lovit cu pumnii, pur și simplu, și asta nu pentru că stătuseră pe niște scaune goale, ci pentru cum se comportaseră față de mine, care aveam locul plătit. Era vorba despre atitudine și bun-simț. Văzusem în comportamentul lor nesimțire enormă, sfidare a celuilalt, dar și a regulilor de conduită, dorință de acaparare a ceva ce nu le aparținea, precum și mentalitatea ”facem ce vrem”. Toate acestea mă enervează maxim, mai ales în spații publice, iar trenul este un astfel de spațiu. Și, am simțit, mă enervează cu atât mai tare, cu cât îmi dau seama că vin din partea unora care sunt cu totul în neregulă față de ceea ce li (ni) se cere. Ei erau într-o astfel de situație pentru că nu aveau bilete, cel puțin pentru acele locuri. Și, tot ei să facă legea față de mine, care eram la locul potrivit. Era, cel puțin în cazul meu, greu de suportat, dar n-am avut ce face decât să comentez. De astă dată, văzând atâtea priviri asupra lor, cei patru n-au mai scos un cuvânt.
Cu situația aceasta mă confrunt, am mai spus-o la începutul postării, de când merg eu cu trenurile. Indiferent de tren, de oră, de gară, sau de perioadă, găsesc oameni pe locul meu. Se așează cu tot ce au, ocupă locurile pentru bagaje toate, atât pe cele de la picioare, cât și pe cele de sus. Unii nici nu vor să se ridice când le arăt biletul, îmi arată ei alt loc liber, sau mă trimit la locul lor, uneori în alt vagon. Mai mult, mi s-a întâmplat de câteva ori să găsesc bagaje pe scaunul pe care ar fi trebuit să stau eu și, după ce i-am rugat să le ia de-acolo, au rămas ude sau murdărite (scaunele). Alteori, rămânând singur între patru scaune, vin alții de pe alte locuri, chiar și câte doi, trei, spunând ”e mai liber aici”. (OK, dar de ce mă aglomerați pe mine când voi aveți locurile voastre?). Iar, de foarte multe ori, chiar dacă oamenii s-au mutat în altă parte, și-au lăsat gențile în spațiul rezervat bagajelor mele.
Nu spun că nu ai voie să te așezi pe alt scaun dacă îl vezi gol. Nu spun că trebuie să îți lași bagajul într-o zonă în care nici nu-l vezi. De asemenea, nu spun că, dacă vezi un scaun liber lângă cineva, tu să stai în picioare ca să nu-l aglomerezi pe acela. Spun că ai dreptul și mi se pare normal să te așezi, mai ales dacă plătești. Dar, cred eu, contează enorm cum o faci. Iar pentru a te așeza și instala astfel încât să nu deranjezi, cred că este nevoie doar de puțin respect pentru ceilalți călători (în acest caz). Când ai pretenția ca altul să se ducă în altă parte decât unde are locul, mai e respect? Când îți pui gențile pe scaunul altuia, sau îl murdărești, mai e respect? Când nu ești la locul potrivit (uneori nu ai bilet deloc), dar îi incomodezi pe cei care și-au plătit locul, mai e respect? Dar când consumi alcool sau fumezi în tren, deși știi bine că nu ai voie? Dar când lași toaleta murdară? Dar când vorbești tare la telefon sau asculți muzică fără căști? etc.
Apropo de lipsa de respect pentru ceilalți și de mentalitatea cum că ”fac ce vreau în acest mijloc de transport”, în călătoriile mele dese cu trenul, am mai întâlnit următoarele situații: doi bărbați au ținut trenul oprit într-o stație până au reușit să urce în el în jur de 20 de saci cu cereale; cineva a încărcat într-un tren în care mă aflam și eu peste 10 păsări vii, de toate felurile, legate la picioare și le-a întins pe jos (evident că au început să își facă nevoile acolo unde erau puse); într-o stație au urcat 7-8 femei, toate fără bilete, toate rrome, au ocupat locurile libere din primul compartiment și au început să vorbească tare între ele și să râdă zgomotos, aflându-se, cum e de așteptat, la scaune distanță una de alta (ca să le dea jos, controlorul a oprit trenul între stații și le-a luat cu forța de pe scaune, împreună cu doi polițiști și doi jandarmi care se aflau și ei în tren; nu mai spun ce țipete, vaiete și urlete au fost); cineva, imediat după Crăciun, se urcase în tren împreună cu două genți imense, de zeci de kilograme fiecare, și mai avea și două bidoane, de peste 10 litri de vin numai unul. Iar exemplele de același fel ar putea continua.