marți, 1 iunie 2010

Guvernul Boc sau prostia absoluta


Daca nu l-ai cunoaste si te-ai intalni cu el pe un drum de tara, Ministrul Muncii, Mihai Seitan, ti-ar parea a fi un betiv notoriu care tocmai s-a sculat din sant. Daca l-ai mai auzi si cum vorbeste, convingerea ta ca e beat ar fi deplina. Iata, deci, ca un astfel de om, cu o asa aliura, se pomeneste ieri sa spuna ca, daca masurile actuale de austeritate nu-si vor produce efectele dorite, salariile vor scadea din nou, de data asta cu sume intre 30 si 70 %. Ce e de facut? Ministrul e nebun, sau e prost de-a binelea? E cinic pana la extrem, sau nu-i pasa?
Pe de alta parte, vor sa mai ia 70 % din ce? Din 600 de lei cati le vor mai ramane bugetarilor dupa 1 iulie? Apoi, ce inseamna "daca masurile actuale nu-si vor produce efectele"? Pai, daca Seitan nu e sigur ca-si vor produce efectele dorite, de ce le mai aplica? Nu cumva asistam, iarasi, la un experiment pus in derulare de un guvern criminal? Mi-e teama ca da.
Parerea mea sincera e ca acest ministru e oligofren. Iar faptul ca el anunta o alta masura extrema in plina fierbere sociala, dovedeste ca nu are cunostinte elementare de psihologie a conflictului. Daca ar fi avut, ar fi stiut ca niciodata in plin conflict nu vi si anunti masuri si mai dure decat cele care au generat conflictul. Daca faci asta, e ca si cum ai turna gaz pe foc, iar starea de tensiune nici vorba sa scada ci, dimpotriva, se agraveaza. Seitan se afla deja ieri pe un butoi de pulbere si tot el a fost cel care a aprins fitilul.
Guvernul Boc trebuie sa plece. Urgent! Sa plece cu totul, cu mic cu mare, cu Seitan si Vladescu, cu Udrea si Videanu, cu Blaga si Berceanu. Acest Guvern este clar incapabil sa gestioneze situatia actuala a tarii. Ce a facut Seitan ieri nu este doar o gafa, este o prostie evidenta generata de limitarea intelectuala a individului. Mi-e clar. Si nu e singurul.
Daca te uiti si la Vladescu, Ministrul Finantelor, te apuca mai intai o stare de sila, si nu sti de ce. Daca te uiti in continuare, si-l mai auzi vorbind, individul iti pare de o libidinosenie ordinara, evident impreunata cu o autosuficienta scarboasa. Si, cica, el e tehnocrat. Tehnocrat in ce? ma intreb, caci in finante sigur nu e. Mie, mi se pare ca acest ins sufera de o deteriorare mentala grava pentru ca altfel nu inteleg de ce nu se incheaga nimic niciodata din ceea ce spune. Si, ca sa nu vars, schimb intotdeauna canalul cand il vad. Mai mult de 2 minute nu cred sa-l fi suportat vreodata.
Mai departe, a aparut in prim-plan zilelea acestea Funeriu, Ministrul Educatiei. Baiat spalat la prima vedere, scolit in Occident, se dovedeste a fi un amator cu apucaturi de dictator. Ce face Funeriu cand sindicatele cer greva ca le-a ajuns cutitul la os? Bate cu pumnul in masa si le spune sa-si bage mintile-n cap. Ca daca nu ce? l-as intreba eu. Ca daca nu el tot tine BAC-ul, dar il tine nu cu cadrele didactice, ci cu portarii, cu femeile de serviciu, cu laborantii, cu educatoarele si cu oricine s-o mai gasi prin scoli. Ca asa vrea el, Funeriu, sa-si bata joc de un examen national, sa-si bata joc de o generatie de copii, sa-si bata joc de tara. Iar profesorii n-au decat sa faca greva cat vor vrea. Ia mai dai in ... cu pretentiile lor.
Ca si Funeriu are un intelect de limita, e limpede. Aflat ieri in fata presei, omul nu stia ce sa raspunda altceva decat ceea ce-i soptea la ureche secretara. Jalnic.
Ei bine, iata, cu astfel de indivizi defileaza Boc. Mi-e sila, pe bune. Si ma intreb: ce hal de Guvern e ala care nu gaseste o solutie eficienta care sa imbunatateasca cat de cat situatia? Ce hal de Guvern e ala care ia masurile din mers si nu stie ce efecte vor avea? Ce hal de Guvern e ala care, in loc sa linisteasca populatia, o inspaimanta? Ce hal de Guvern e ala care nu poate face o previziune clara si care sa se si adevereasca? Ce hal de Guvern e ala ai carui membri nu stiu unii de altii, uita ce au declarat ieri, sau isi iau cuvintele inapoi? E clar, asta nu e guvern, e doar o adunatura de insi disperati, depasiti cu mult de situatie, dar extrem de nesimtiti. Si nu vor in ruptul capului sa plece de la putere.
Ma gandesc asa: daca te-ai duce intr-o piata si ai alege la intamplare 15 oameni si le-ai da functii de ministri, acestia cred ca ar conduce tara mult mai bine decat o face acum adunatura lui Boc. Pentru ca cei 15 precis ar avea mai mult bun-simt, ar gandi logic si ar avea incredere in specialisti. Ce bine ar fi daca si cei care ne conduc acum ar avea macar aceste 3 calitati. Dar nu le au. Si tocmai pentru ca nu le au, ei trebuie sa plece imediat.
Nu poti sa conduci o tara mintind. Si Boc a mintit, si inca mai minte cu nerusinare. A spus ca anul acesta nu vor scadea pensiile si salariile, iata ca vor scadea; a spus ca in 2010 vom iesi din criza, acum tot el vine si ne spune ca nu vom iesi; a spus...dar cate n-a tot spus si nimic nu se adevereste.
Nu poti sa conduci tara fiind limitat la cap. Iar acestia, au dovedit-o, sunt extrem de limitati. Ceea ce fac ei nu reprezinta masuri, plan de redresare, program. Actiunile lor sunt doar pline de tupeu si-atat. Pentru ca, orice program, are o finalitate, presupune niste pasi de urmat si se bazeaza pe analizele unor specialisti. Care-i finalitatea programului lui Boc? Niciuna, deocamdata sa taiem din salarii si vedem apoi ce se intampla. Care sunt specialistii lui Boc? Nu-i vedem. Care sunt pasii programului lui Boc? Sa taiem, sa dam afara, iar sa taiem. Atat si nimic altceva.
Ma apuca groaza cand aud zilnic de la demnitarii statului expresii de genul: vom vedea; este posibil; s-ar putea; daca etc. Toate acestea demonstreaza clar ca acesti oameni nu au nici macar o viziune pe termen scurt si conduc strict dupa ureche. E ciudat, daca nu chiar absurd ceea ce se intampla, pentru ca ei nu sunt unii stransi la un pahar intr-o carciuma care, neavand ce face, isi mai dau cu parerea despre treburile tarii. Ei, daca n-o fi alba, o fi neagra, iar daca n-o fi nici neagra, las' c-o fi gri. Cam asa merge treaba la demnitarii nostri.
Niciodata in cei 20 de ani de pana acum n-am simtit o asa lipsa de profesionalism la oamenii din Guvern. Am mai vazut prostii mari si la altii, s-au mai contrazis, au mai dat cu bata-n balta, dar parca de fiecare data au stiut s-o dreaga si, pana la urma, nu mai erai sigur daca chiar a fost o prostie, sau doar tu ai interpretat-o asa. In schimb, Guvernul lui Boc o comite pe fata, zi de zi, iar incercarile de a o intoarce, nu sunt altceva decat alte gafe penibile. Si sunt gafe pentru ca la ei nu exista coordonare, nu exista comunicare, nu exista echipa. Fiecare face ce-l taie capul si spune ce a visat noaptea. Iar dupa ce a spus, este tras de maneca de sef ca de ce a spus ce-a spus. Si atunci trebuie sa dreaga ce-a spus, dar mai bine ar lasa-o asa, caci nu-l mai cred nici copiii de gradinita.
Sunt penibili, sunt terminati, sunt disperati. Disperarea lor nu consta in aceea ca ar putea sa iasa rau pentru popor, ci se tem sa nu pice rau in ochii sefilor si sa-i schimbe din functii. Pana la urma, cine sunt ei? Gasca de oportunisti, extrem de bogati, dar groaznic de limitati la minte, se perinda pe la televizor si ne spun ca va fi bine. Bine pentru cine? Tot pentru ei, desigur, caci au conturile doldora de euro si inca le mai umfla. Chiar asa, se aude ca Vladescu ar fi unul dintre cei mai bogati romani. Hm, parca nu-mi vine sa cred ca un ins cu o asemenea mutra ar fi capabil sa gestioneze afaceri (chiar necurate) care sa-i aduca sume colosale de bani. Dar, mai stii, prostia face casa buna cu tupeul, iar prin tupeu si cu ajutorul functiei faci multe, chiar sa strangi milioane de euro.
In concluzie, mi-e clar, ar fi timpul ca Boc cu ai lui sa ne lase. Sa se duca unde-or stii, numai sa nu mai auzim de ei. Eu, unul, nu mai pot. Nu mai pot demult, dar am tot sperat, am tot tras de mine sa-i cred, am tot zis ca altii sunt vinovati. Nu neg ca n-ar avea si altii vina lor, dar disperatii lui, Boc cu chipurile lor, ma inspaimanta. Nu-i mai cred nicio secunda si sunt sigur ca nu sunt capabili decat sa stranga bani pentru ei. Atat si nimic altceva.

marți, 18 mai 2010

Iti multumesc

Pentru persoana cea mai importanta din viata mea, ii ofer aceasta melodie cu toata caldura de care sunt in stare

http://www.youtube.com/watch?v=QMlRUsWp7pU


iar aceasta ptr a arata ca si baietii sunt sensibili, iar uneori chiar...plang


http://www.youtube.com/watch?v=WNeaUVaJfbE

marți, 11 mai 2010

Lipsa banilor si sclavia de tip nou




O scarba nedisimulata m-a cuprins cand am aflat de curand ca, pentru a creste incasarile la buget, guvernantii s-au decis sa taie procente importante din salarii, pensii si ajutoarele de somaj. Cu alte cuvinte, masura va afecta, in cea mai mare parte, categoriile cele mai sarace ale statului. Caci, cat are salariul un bugetar de rand? Lucrand in sistem, stiu precis ca salariul acestuia nu depaseste 800 de lei net. Daca i se va mai lua 25 % din el, bugetarul respectiv va ramane cu un venit net lunar infim. Iar el, de-acum, va trebui sa se descurce de la luna la luna cu acesti bani.
Faptul ca cineva a inventat un job full-time prin care, intr-o lume moderna cum este cea de azi, tu sa fi platit cu 800 de lei pe luna, ar putea parea ca tine de patologia mintii, respectiv de un absurd desavarsit. Caci, ce sa faci cu 800 de lei? Iti ajung acesti bani sa supravietuiesti? Evident ca nu. Iar daca nu-ti ajung, de ce cineva iti da numai atat? Nu cumva pentru ca e nebun? Nu, nu e nebun si am sa explic imediat de ce nu e.
Interesant este ca cei care dau legi ca tu sa castigi 800 de lei pe luna, au in conturi milioane de euro. Dar daca tie ti-ar da mai mult, ar trebui sa "ia" de la ei, pentru ca ale lor conturi sunt umflate cu banii extrasi in urma muncii tale. Pe de alta parte, ei stiu precis ca banii pe care ti-i dau tie, nu-ti vor ajunge nici pentru o saptamana, dar tocmai de aceea iti dau atat, ca sa nu-ti ajunga. Pentru ca daca ti-ar fi suficienti macar de la salariu la salariu, tu ai incepe sa nu prea mai ai grija banilor si ai fi atent, de exemplu, si la modul in care guvernantii te conduc. Iar lor nu le place asta.
Sclavia de tip nou nu mai inseamna, la fel ca in trecut, sa stea cineva cu biciul la spatele tau si sa-ti spuna ce sa faci. Azi, una din formele sclaviei moderne, o reprezinta manipularea ta continua prin lipsa banilor. Caci, in societatea actuala, daca nu ai bani, nu contezi. Iar daca nu contezi, nu existi. Prin urmare, tu vrei sa contezi si sa existi, iar cei care te platesc stiu foarte bine asta. Vrei sa contezi si sa existi pentru ca ai dorinte, idealuri, scopuri, fantezii. Pe toate acestea nu le poti atinge decat cu bani, iar ca sa obtii bani, o sa incepi sa faci orice. Chiar sa accepti slujbe platite cu 800 de lei pe luna. In momentul in care ai acceptat o astfel de slujba, sefii tai stiu ca nu de placere ai vrut-o, ci de nevoie. Si, de aceea, cand tie nu-ti convine ceva (si sunt atatea care nu-ti vor conveni), iti vor spune sa pleci. Sa pleci unde? e intrebarea care te macina. Sa te duci cu ce? Caci tu esti falit, muncesti doar ca sa supravietuiesti, iar acum, vezi bine, in unele cazuri, cand vrei sa-ti schimbi serviciul,trebuie sa platesti...spaga. Si, astfel, esti fortat sa ramai acolo unde esti.
Ciudatenia este ca, desi ai 800 de lei pe luna (adica nimic), cineva isi permite, totusi, sa-ti mai ia 25 % din ei. Ar putea parea uluitor pentru ca, in aceste conditii, ai putea crede ca nu va mai munci nimeni, ca toti isi vor da demisia. Asa ar putea parea, numai ca, in realitate, nu va demisiona nimeni, sau foarte putini o vor face. De ce nu vor demisiona? Am explicat mai sus. De ce au curaj sa-ti mai ia din salariul tau de nimic? Pentru ca stiu ca tu nu vei pleca. "Bine, ai putea sa zici, institutia va functiona ca vai de ea, nimeni nu va mai fi interesat sa munceasca serios". "Si ce daca, isi vor zice, important e ca se misca ceva". Chiar asa, cum-necum, treaba merge inainte. Legal, institutia functioneaza. Cum functioneaza? "Asta nu e treaba noastra, sa se ocupe sefii directi".
Asadar, la un moment dat, o sa te trezesti si cu salariul ciopartit si muncind in continuare in aceeasi institutie jalnica. Si, astfel, iti intaresti conditia de sclav. Caci, ce altceva poti fi, cand, desi nu te tine nimeni cu forta, esti totusi legat de acel loc, precum erau odata serbii legati de pamant. Si muncesti 8 ore zilnic (uneori chiar mai mult), si te duci la program, si ai sefi care stau pe capul tau zi de zi. Si numai tu stii ce ura se strange in tine, dar n-ai ce sa faci cu ea, mergi mai departe.
In paralel, altii, care au joburi mai bune, vor rade de tine si-ti vor spune ca esti prost, plafonat, incapabil, nepregatit. Se vor lauda cu castigurile lor, cu avantajele lor si-ti vor mai zice ca ei niciodata nu ar sta pe un salariu ca al tau. Ca, decat asa, mai bine ar vinde cartofi in piete, sau ar crapa piatra seaca. Oare? Pe tine te va afecta cumplit si-ti va veni sa-ti iei campii, fara sa te mai intrebi cat din ceea ce au altii, au obtinut prin ei insisi, si cat e noroc. Cat e munca proprie, si cat e ajutor din partea altora? Cat de super pregatiti sunt, si cat sunt tinuti in brate? Precis si tu ai face fata, poate si mai bine, daca ai fi obtinut jobul lor. Pe de alta parte, nimic nu e sigur, daca azi se bucura de mii de euro pe luna, maine s-ar putea sa nu ia nimic. Falimentele se inmultesc precum ciupercile dupa ploaie.
Revenind, o sa constati tot mai acut ca banii nu-ti mai ajung aproape deloc. Si, atunci, incepi sa te imprumuti. Si ceri azi la unul, maine la altul si tot asa o tii pana cand nimeni nu-ti mai da, iar cei care ti-au dat, te bat acum la cap sa le dai banii inapoi. Dar ce sa le dai, de la inceput stiai ca nu vei avea de unde.
Lipsa banilor te depersonalizeaza, iti viciaza fiinta. Cu cat nu ai, cu atat decazi. Si iti pierzi prietenii, cunoscutii, iubitul sau iubita, esti blamat si injosit de toata lumea. Decazi in ochii tai, iar cu cat decazi mai mult, cu atat devii mai antipatic pentru toti. Ceilalti nu mai au intredere in tine, fug de tine, nu-i mai interesezi. "Sa pui mana sa muncesti" iti vor urla tot timpul in timpane, dar ce sa muncesti cand tu nu sti incotro s-o apuci? Incepi sa vinzi si ceea ce ai, dai pe nimic si hainele de pe tine, numai sa supravietuiesti. Poate ca esti inteligent, ai studii complete, dar degeaba, ajungi sa nu mai contezi. "Munceste, munceste" ti se va spune mereu, iar tu stii bine ca sunt nebuni cand iti zic asta, caci ai incercat de-atatea ori, dar nimeni nu te-a bagat in seama. Ai capatat si o privire de infractor, iar cand te-au vazut cum te uiti, te-au alungat de pe la toate interviurile.
Sclavia ta continua cu fiecare zi care trece. Sefii, colegii mai instariti pe care-i ai, stiu prin ce treci, dar niciunul nu vrea sa te ajute. Dimpotriva, daca te vad asa rapanos, fara speranta, te injosesc si mai mult, iar daca tu esti, sa zicem, inginer, asta nu conteaza pentru ei. Acum, esti orice si faci ce ti se spune. Esti bun la descarcat, incarcat, carat. Cand e nevoie de un ajutor undeva, tu esti cel care vei fi trimis.
Guvernantii, de asemenea, se bucura ca esti sclav si fac tot ce pot ca sa nu devi altceva. Caci, ei, mai mult decat oricine, vor sa te tina asa pentru ca le place ca tu sa fi sarac, sa fi prost, neputincios, bolnav, indatorat. Cu cat tu esti mai sarac, cu atat ei vor fi mai bogati; cu cat tu esti mai fara putere, cu atat ei vor fi mai tari in fata ta; cu cat tu esti mai prost, cu atat te vor manipula mai rau si-ti vor inchide gura. Si te vor face sa crezi ca, atunci cand esti disperat si nu mai poti, ajutorul pe care-l primesti vine strict de la ei si ti-e destinat numai tie. Ba, mai mult, vei crede ca daca ei nu vroiau, nu-ti dadeau. Iar daca ti-au dat, rezulta ca sunt oameni buni si au rupt din avutul lor ca sa-ti dea tie, un nenorocit ce te gasesti. Si-ti dau, ca unui milog, niste produse vechi, aruncate intr-o plasa prafuita. Asta e pomana lor si cu ea iti iau ochii. Totusi, de unde bani chiar si pentru nimicul acesta? Nu te mai intrebi, important e ca ai primit ceva. Si, pentru ca ai primit, ti se pare ca e mai bine de tine. Dar, tu castigi mai multi bani? Nu. Mananci de-acum ce-ti doresti? Nu. Te imbraci cum ai vrea? Nici vorba. Te distrezi mai mult? Evident ca nu. Ramai in continuare sclav, insa ei eu reusit sa-ti inoculeze ideea ca te-au ajutat, desi tu traiesti la fel de prost. Si nici macar nu te gandesti ca, tot ceea ce pare ca ti-au dat, nu e de la ei, ci tot din munca ta este, munca pe care nu ti-o platesc asa cum trebuie. Si, uite-asa, traiesti de pe o zi pe alta, de la un an la altul si nimic nu se va schimba pentru ca tu te-ai nascut sclav, ai mentalitate de sclav si tot asa vei muri. Ah, si ce bine le prinde altora ca tu esti asa...nici nu-ti imaginezi.

marți, 27 aprilie 2010

Dureri mai mari decat putem duce (III) (Femeia cu jumatate de fata)


Copilul statea pe mijlocul patului, cu spatele rezemat de zid si urla cat il tineau plamanii. Doua femei aproape obeze erau asezate direct pe covor si jucau de zor table, iar nori grosi de fum le ieseau din gura. La un moment dat, una s-a ridicat si s-a indreptat spre copil, iar eu am crezut ca merge sa-l linisteasca, dar cand a ajuns in dreptul lui, l-a izbit cu pumnul peste fata cat a putut de tare, dupa care s-a intors din nou la jocul ei. Copilul s-a rostogolit o data, apoi s-a lasat pe spate, cu picioarele in sus si imediat dupa aceea a alunecat pe marginea patului in jos, cazand in cap, direct pe podea. Cateva clipe am crezut ca si-a rupt gatul, caci nu l-am mai auzit, dar apoi l-am vazut ca s-a sculat de unde cazuse si s-a dus iar la locul lui de dinainte. Si a inceput iarasi sa zbiere, parca mai tare de data asta si pe masura ce tipa, pielea fetei lui se schimonosea ingrozitor si devenea tot mai neagra la culoare. N-a durat mult si, cealalta femeie, care ramasese impasibila mai devreme, s-a ridicat si ea, s-a dus catre acelasi copil, l-a apucat de umeri si a inceput sa-l zgaltaie cu o asa putere de am crezut ca o sa-i sara capul de pe umeri. "Taci, taci...taci dracului ca ne bagi in pamant". Asa ii striga acum, numai ca, copilul cred ca lesinase deja, caci extremitatile lui, in timp ce nebuna il scutura, pareau asa flexibile, de ai fi zis ca sunt legate de trup cu arcuri, si nu prin cartilaje. Femeia care ramasese jos, nu se uita deloc sa vada ce se intampla, ci doar i-a spus celeilalte sa-l ia si sa-l duca de-acolo, ca daca vine ea la el, o sa-l omoare cu mana ei. Aceasta s-a conformat si a tras de copil, vrand sa-l duca in alta parte, dar daca a vazut ca el nu poate pasi, l-a luat in brate si a iesit.
Acum, femeia care inca mai era cu mine in camera fuma in continuare si statea asa de imobila de parca se afla intr-o transa. M-am ridicat de pe scaun si m-am dus in fata ei, ca sa fiu sigur ca ma vede, si i-am zis din nou "buna ziua". Ea nu s-a uitat la mine, nici ca mi-a raspuns, insa, macar, m-a intrebat pe cine caut. I-am spus de ce venisem si cu cine aveam treaba si, desi mi-a lasat impresia ca nu intelesese, a inceput sa strige numele persoanei pe care o cautam. A strigat o data, a strigat a doua oara, nimeni nu-i raspundea. Totusi, cand sa strige a treia oara, a aparut pe usa pe unde iesisera cei doi, o alta femeie solida, care avea toata fata acoperita cu un bandaj si nu i se vedea decat ochiul drept. Ea era cea pe care o cautam si am rugat-o sa ia loc pana o sa-mi termin treaba.
De cum am vazut-o, m-a surprins enormitatea acelui bandaj, dar am crezut ca s-o fi ars cumva, sau poate ca are vreo eczema care e in curs de vindecare. Am intrebat-o ce a patit, dar nu-mi spunea, insa eu nu eram atent la ea si, in timp ce-mi scoteam lucrurile din geanta, a inceput sa isi desfaca bandajul, fara ca eu sa o observ. Cand am terminat sa-mi caut cele necesare, ea terminase deja de desfacut, iar eu am ridicat capul si, cand am vazut-o cum arata, m-am speriat atat de tare, incat am dat sa ma ridic de pe scaun si sa o iau la fuga. Cu siguranta asa as fi facut, numai ca, intre timp, fara ca eu sa simt, femeia care mai era prezenta, venise in spatele meu si, cand a simtit ca vreau sa fug, m-a impins de umar inapoi si mi-a zis ca nu plec de-acolo pana nu vad si nu scriu exact ceea ce se intampla cu sora ei. Asadar, cele trei erau surori.
Spaima pusese stapanire pe mine, dar nu chiar atat cat sa intru in panica, pentru ca am inteles repede ca nu voi putea pleca decat daca le voi da de inteles ca o sa le "rezolv" cazul. Dintr-o data am prins curaj si m-am uitat in continuare la ea sa vad ce are. Astfel, am vazut ca femeia din fata mea avea in partea stanga a capului o gaura in care ar fi incaput un pumn al meu, si tot mai ramanea loc. Ea nu mai avea tampla stanga, nici urechea interioara, nici partea stanga a maxilarului si nici ochiul stang. Toate ii fusesera scoase de catre medici. Nenorocirea incepuse din cauza unei tumori mari cat un bob de fasole care crescuse pe maxilar. Doctorii o operasera prin gura, dar tumoarea a recidivat si a inceput sa se extinda. Incet-incet se marea si-i cuprindea toate organele interne ale capului. Cancerul sapa ca cu dalta in capul ei si a inceput sa o ia si in sus, inspre creier, numai ca, s-a oprit, se pare, sub membrana care inveleste materia cenusie si si-a facut loc pe sub aceasta membrana spre ochiul drept pe care avea sa il ia in stapanire in curand. Chipurile, ca sa o salveze, medicii au inceput la propriu sa sape cu dalta si cu polizorul in oasele fetei ei ca, odata cu ele, sa scoata si tumoarea. Si, astfel, i-au scos tampla, urechea si ochiul, maxilarul si jumatate din barbie, iar gaura ce s-a creat au umplut-o cu carpe sterile pe care bolnava trebuie sa si le schimbe zilnic, singura. Altfel, acestea infecteaza locul in care se afla, iar infectia ar omori-o mai rapid decat tumoarea insasi.
Daca vroia sa manance, sau sa bea apa, nu putea, caci tot ceea ce punea in gura ii curgea in poala prin gaura din barbie. Totusi, ca sa se poata hrani si hidrata, doctorii i-au infipt direct in stomac un furtun, iar capatul celalalt l-au scos in afara corpului sau. Pe acest furtun ea isi pompa cu o seringa apa si mancarea facuta pasta si asa traia si ea. Ceva mai groaznic nici ca se poate imagina.
Daca, candva, aceasta femeie fusese frumoasa, ea era acum un monstru. Avea numai o jumatate de fata si doar creierul intreg. Era lucida, perfect orientata si se plimba pe propriile picioare. Nu era trista, se obisnuise cu situatia, nenorocirea ei era doar aceea ca nu-i ajung banii...atat cat o fi sa mai traiasca pentru ca, spunea ea, stia ca o sa moara in curand. Era si un miracol pentru doctori ca inca mai supravietuia asa.
Am stat peste doua ore in casa acestor femei. Ceea ce am vazut, m-a uluit caci nu-mi imaginam ca se poate intampla asa ceva. Am plecat avand in suflet sentimente amestecate, de mila, de scarba, de spaima, de orice. Imi doream sa uit imediat ceea ce vazusem, dar stiam ca nu voi putea, ca imaginea femeii cu jumatate de fata ma va urmari mult timp de-acum incolo. Totusi, nu asta conta, ci faptul ca nu puteam sa fac ceva pentru ea, decat ceea ce facusem cu vorba la ea in casa si ceea ce scrisesem in fisele acelea. Iar ceea ce facusem eu, era, cu siguranta, nimic in comparatie cu suferinta ei.

joi, 15 aprilie 2010

Ce te faci daca ea... ( tot o varianta)


...iti spune ca nu te mai iubeste si vrea sa va despartiti? Probabil ca o sa incepi sa razi caci nu o crezi in stare de asa ceva, ti se parea ca niciodata nu va avea curajul sa ti-o spuna. Dar, iata ca ti-a spus-o si tu ii raspunzi ca, oricum, si daca nu zicea ea, i-ai fi cerut tu asta pentru ca vroiai demult sa-i zici, dar ai tot amanat ca sa nu o faci sa sufere. "Foarte bine, continui, daca vrei sa ne despartim, ne despartim din acest moment. Nu te-am iubit niciodata, dar am stat cu tine asa, ca sa treaca timpul", ii spui, vrand sa o ataci, fara sa iti dai seama ca, daca ar fi adevarat ce ai zis, ar insemna ca ai fost un mare dobitoc pierzand timpul cu o persoana pe care nu ai iubit-o. Si pleci tu primul de la "ultima" intalnire mintindu-te ca, de fapt, tu esti cel care a parasit-o si nu ea pe tine si crezand ca asa o vei lasa cu inima zdrobita.
Si te duci acasa si vrei sa pari vesel, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. "M-am despartit de aia, le spui prietenilor superficiali pe care ii ai, da-o in..., era o proasta si, oricum, nu-mi mai placea de ea". Iar ei te bat pe umar spunandu-ti cu satisfactie "bine-ai venit" in lumea lor. Dar tu stii ca lumea asta e una a golanilor si tu vrusesesi demult sa iesi din ea, iar acum...
Simti ca te doare sufletul si ti se face rau. Insa, ca starea asta sa nu-ti invadeze fiinta, incepi sa iesi si sa cauti pe alta crezand ca asa te vei "vindeca". Si, astfel, incepi sa-ti suni foste iubite, sau sa le cauti pe net, aproape ca ai vrea sa te combini cu oricine, numai sa fie cineva care sa o suplineasca pe cealalta. Dar una iti spune ca s-a maritat, alta ca are prieten, a treia nu vrea sa mai auda de tine. Te simti foarte singur si incepi sa disperi. Nu-ti recunosti nici acum cat ai tinut la ea si nici macar nu te intrebi ce a facut-o sa-ti spuna ca nu te mai doreste. Dimpotriva, devii agresiv si o suni ca sa o injuri, o faci in toate felurile. Ea tace, te asculta un timp, apoi iti inchide si nu-ti mai raspunde. Tu te infurii si mai rau si iti vine sa te duci peste ea si sa o iei la palme, caci nu esti in stare sa intelegi ca nu e nimeni obligat sa stea sa iti asculte tie injuriile. In definitiv, cine esti tu?
Cand te scoli dimineata din pat si te uiti in oglinda, te vezi urat, si mic, si vai de tine. Esti neras de cateva zile, iar burta umflata incepe sa te dezguste. Parul dezordonat iti cade in suvite slinoase pe frunte, iar ochii iti sunt injectati, ca de nebun. Cobori privirea si iti vezi picioarele strambe si paroase si nu poti sa nu te gandesti la ea, la picioarele ei, la cat de drepte si albe erau. Esti ingrozitor de urat in comparatie cu ea. Te si miri ce-o fi vazut la tine, dar tocmai pentru ca stii ca te-a placut suferi. Si suferi cu adevarat, dar de unde vine suferinta asta a ta?
Nu ai timp sa iti raspunzi pentru ca iti construiesti fantasme si incepi sa crezi cu toata taria ca ea deja e cu altul si acela ii mangaie trupul si doarme langa ea satisfacut, asa cum faceai si tu dupa ce faceati dragoste. Logica ta e simpla: "daca e frumoasa, imediat s-a gasit unul care sa o doreasca, iar ea, cum nu poate sa stea singura, l-a acceptat". Si turbezi de o gelozie inchipuita pentru ca esti limitat si te gandesti ca ea ar fi facut exact cum ai face tu daca ai avea cu cine. Se pare ca pentru tine nu ar conta daca e ea, sau alta, numai sa fie una de care sa-ti placa. Nu te gandesti ca, poate, ea nu e asa? Daca asteapta mai intai ca tu sa-i vorbesti frumos, sa iti ceri scuze si sa o abordezi altfel?
Esti pierdut. Esti prea orgolios si doar sa te gandesti ca poate ai gresit si o acuzi numai pe ea. Nu te-a iubit - asta e expresia ta de baza acum - in timp ce tu ai fost un sfant. Iar daca nu ai fost un sfant, tu esti barbat si ar trebui sa ti se permita si ierta multe. Si din cauza gandirii de acest fel, nu ai cum sa te purifici, dar nici ca vrei sa te indrepti. Te crezi aproape perfect si vrei ca ea sa te fi acceptat oricum, iar daca nu te-a acceptat, deduci ca nu te-a iubit. Iar daca nu te-a iubit, nu poti suporta ca ar putea iubi pe altul si nu o lasi in pace, te agati in continuare de ea. Si iti schimbi tactica acum, devii dintr-o data mieros si cu bun-simt. Iti ceri scuze pentru ce i-ai zis, ii spui ca au fost vorbe spuse la suparare si ca nu prea le-ai gandit. Dar tu o iubesti, si stii ca si ea simte la fel si tocmai de asta crezi ca cel mai bine a fi sa va reimpacati, mai ales de dragul momentelor frumoase care au fost. Asa o minti acum. Ea iti tot zice ca a luat o decizie, ca e definitiva, dar tu nu, nu vrei sa o accepti. Ii tot dai inainte cu sentimentele tale si crezi in continuare ca o sa reusesti sa o indupleci. De ce nu te intrebi deloc unde ai gresit? De ce nu ii promiti macar ca vei incerca sa te schimbi? Tu nimic. Vorbesti, vorbesti intruna, iar ea tace plictisita si te asculta pana cand iti spune ca s-a facut tarziu si vrea sa se culce caci maine are nu stiu ce treaba. "Bine", ii raspunzi oprindu-te brusc si te enervezi si-i inchizi telefonul cu o asemenea furie ca si cum esti decis sa nu o mai cauti vreodata. Chiar nu intelegi ca nimeni nu e obligat sa stea sa te asculte cat ai tu chef? Cand era langa tine si vroia sa vorbiti, tu unde erai? Erai, desigur, cu gandul plecat pe campii si doar trupul parea ca sta langa iubita ta. Abia acum vezi cat de rau este ca persoana draga sa nu vrea sa te asculte.
Nicio strategie nu-ti da roade si incepi sa fierbi in tine de ciuda si disperare. Deja nu mai ai nici orgoliu, actionezi haotic, iar uneori ii plangi in telefon. Si i te jeluiesti aproape cerandu-ti iertare si spunandu-i ca numai tu esti de vina, ca n-ai stiut sa te porti cu ea si nici sa o respecti, dar ca, daca iti va mai da o sansa, totul va fi altfel. A cata sansa vrei sa mai primesti? Ea te asculta si se tine pe pozitii, dar tu esti atent si intrevezi in spusele ei o oarecare urma de impacare. Atat ai asteptat caci, dintr-o data, devii actor si plangi cand iti impui si razi cand trebuie. Si cu cat simti ca o poti indupleca mai usor, cu atat lacrimile tale devin mai dese si mai mari. Se va fi intrebat ea, oare, cat de adevarate sunt aceste lacrimi si de unde izvorasc ele? Ce-ti pasa, pentru tine e de bine. Important e ca plansul induioseaza si il folosesti cu succes.
Totusi, incepi sa iti dai seama ca ceva a fost in neregula si ca nu poti continua asa pe viitor, mai ales daca veti fi din nou impreuna. Pare sa intelegi ca in sufletul ei s-a prabusit un templu, unul mai mare chiar decat Casa Poporului insasi, iar tu, daca vrei sa nu o pierzi, e momentul sa te apuci sa-l recladesti. Si ti-e greu caci trebuie sa pui caramida pe caramida, iar tu nu esti un zidar prea bun, dar nici nu poti chema pe nimeni sa te ajute. Ba chiar, uneori, ai impresia ca templul e prea mare si prea complicat pentru puterea ta si iti vine sa renunti in a-l mai construi. Alteori, ce ridici ziua, se darama noaptea si, astfel, te transformi intr-un fel de Manole in ale iubirii, dar fara Ana. Tu n-ai pe cine sa zidesti in templul tau caci habar n-ai ce-i iubirea, dar sa mai si tintesti catre o capodopera.
Si, uite-asa, cu chiu, cu vai, dupa luni de stradanie, refaci in sufletul ei o miniatura a iubirii care a fost. Tie, insa, ti se pare ca e mai frumoasa decat cea de dinainte si esti mandru de tine. Si mai crezi ca ai recastigat-o. Iar dupa ce crezi asta, te duci la ea atent imbracat si cu un buchet de trandafiri fiind convins ca impacarea cea mare se va produce. Esti sigur pe tine si simti ca, de cum te va vedea, va si sari in bratele tale. Numai ca ea iti deschide usa usor, abia te intampina cu un salut, iti ia florile si le pune intr-o vaza, iar apoi tace. Ciudat, nu te asteptai. Iti pare deosebit de trista si te duci langa ea surprins si o intrebi ce are. Ea nu-ti raspunde, dar tu nu mai ai rabdare, ii iei capul in maini si iti apropii ochii tai de ochii ei si gura ta de gura ei si vrei sa o saruti. Dar ea nu se lasa, nici macar nu te priveste, ci isi intoarce capul intr-o parte ca tu sa intelegi. O lasi. Te asezi pe pat si un plans sfasietor iti taie respiratia. Simti ca daca nu-ti impui, o sa te prabusesti. Ai vrea enorm sa vina langa tine, sa iti puna o mana pe dupa gat, sa te traga spre ea si sa te sarute. Dar nu o face, sta implacabila in mijlocul camerei si se uita spre locul pe unde-ai venit. Apoi merge la usa, o deschide si iti da de inteles ca trebuie sa pleci. In incapere e o tensiune imensa, iar vaza cu flori se rastoarna pe podea si se face praf. Trandafirii se scutura si raman goi si zac acum ravasiti intr-o balta ce pare de lacrimi. Tu ai ajuns deja la usa si iesi fara sa-i mai zici nimic caci iti e clar ca despartirea aceasta nu mai are nevoie de cuvinte. Adio!

sâmbătă, 27 martie 2010

Ce te faci daca el... (o varianta)


...iti spune ca nu te mai iubeste? Probabil ca, in prima clipa, nu il crezi. Vrei sa crezi ca a glumit, caci nu are de ce sa nu te mai iubeasca, nu ti-a mai spus asta niciodata pana acum. Si, totusi, parca nu a fost gluma. Iti dai seama de asta pentru ca simti ca te apuca o moleseala din crestetul capului si ti se revarsa toata in stomac, dandu-ti o stare de rau aproape paralizanta. Incepi sa te inspaimanti si iti vine parca sa o iei la fuga undeva. Te simti goala si neputincioasa, caci iti legasesi viata de el si iti facusesi planuri de viitor impreuna si, cand colo, tocmai acum, toate iti sunt date peste cap cat ai clipi.Esti sfarsita parca si in doua secunde numai, ti se perinda pe dinaintea ochilor toata viata ta ca de muribunda, ce va urma. Iti vine sa urli, dar nu poti, iti vine sa plangi, dar nu ai lacrimi, iti vine sa te arunci in bratele lui, dar el nu are maini sa te mai cuprinda. Atunci te apropii de el si il iei tu in brate si il strangi cu putere, dar el sta ca un mort si nu-ti raspunde. Aluneci pe trupul lui in jos pana ii cazi in genunchi si astepti ca sa iti puna mainile pe cap si sa te mangaie, apoi sa ingenuncheze si el, dupa care sa te cuprinda de umeri si sa te ridice. Dar el nu o face, sta impietrit ca o statuie cu mainile-i lasate pe langa trup, in timp ce tu ai obrazul stang lipit de genunchii lui si plangi. Si plangi din ce in ce mai tare, pana cand plansul ti se transforma in hohote, insa el nici acum nu incearca sa te linisteasca, ci se apleaca si-ti desface mainile, dupa care....pleaca. Pleaca lasandu-te distrusa, intinsa pe podea.
Ce ai in suflet, nu se poate compara cu nimic. Pana atunci n-ai mai trait asa ceva, iar suferinta pe care o induri acum, iti copleseste fiinta. Vrei sa te ridici, dar nu poti, vrei sa strigi pe cineva, dar n-ai pe cine. El nu mai e, ti se pare ca n-a fost niciodata. Te afli singura in casa si, de ore bune, zaci aproape in inconstienta. Totusi, spre dimineata, reusesti sa te mai aduni si te ridici. Te pui pe pat si, desi nu poti sa dormi, parca esti mai linistita acum. Incepi sa te gandesti nu la ce s-a intamplat, ci la inceputuri. Iti reamintesti cum l-ai cunoscut si ramai aproape surprinsa ca te-ai culcat cu el dupa nici o saptamana. "A fost bine?" te intrebi. "Da, iti raspunzi singura, a fost bine, pentru ca asa am simtit". Dar, daca asa ai simtit, inseamna ca asa trebuia sa faci? Daca era mai bine sa te ghideze ratiunea si nu simturile?! E complicat, nu poti sa iti dai seama acum ce trebuia sa faci atunci desi, parca, si mintea si inima iti spun ce trebuia sa faci. Si pare atat de simplu...atat de simplu.
Treci mai departe si iti aduci aminte ca dupa vreo 2 luni te-ai si mutat cu el. A fost frumos caci iti doreai enorm sa fiti impreuna mereu. Nu mai puteai parca sa stai fara el, va vedeati zilnic, iti aducea cadouri si te scotea in oras la orice eveniment. Iar cand a fost sa va mutati, ai simtit ca si cum v-ati fi intrepatruns: nu mai erati doua fiinte, ci una.
O vreme a fost minunat, erati nedespartiti in toate si iti era asa drag sa il faci fericit si chiar ti se parea ca reusesti. Apoi, ai inceput sa fi geloasa, tot mai geloasa, dar fara sa ai motive clare la inceput. De unde, insa, venea gelozia ta? "Din iubire, iti spui, caci daca nu l-as fi iubit, as fi fost indiferenta". Oare? Chiar asa sa fie? "O, nu, probabil ca nu-i asa. Doamne-Dumnezeule ce m-am inselat...nu eram geloasa pentru ca-l iubeam, ci pentru ca incepusem sa nu mai am incredere in mine ca pot sa-l fac fericit". Posibil, numai ca menirea ta langa el nu era sa-l faci neaparat fericit.
Si voi va certati pentru lucruri neimportante si uitaserati de micile bucurii, iar el nu le mai traia cu tine, ci le cauta in alta parte. Si asa a ajuns sa considere ca nu mai poate fi fericit impreuna cu tine. Dar voi nu vorbeati, tie parca iti placea asa, caci erau si momente frumoase, iar noaptea, cand te culcai langa el, te simteai protejata si iubita. El mima insa ca te iubeste, dupa cum mima si ca se simte bine cand face dragoste cu tine. Pentru ca tu erai oarba si nu observai ca face asta din necesitate si, repede dupa ce termina, isi fuma tigara si se culca. Nu-ti mai spunea nimic, nu te mai lua in brate, iar dupa ce-i ziceai tu "noapte buna", abia iti raspundea. Iar dimineata se trezea si pleca la servici si avea acolo o colega care ii dadea impresia ca il place si el i se destainuia ei. Si i se mai parea si frumoasa acea colega, si desteapta, chiar si bine imbracata si coafata, caci avea si de ce sa i se para asa, pentru ca, atunci cand venea acasa, de multe ori te gasea despletita si nervoasa si mai si tipai la el. Si din cauza asta ii era greu sa te si sarute, dar o facea din obisnuinta. Cretinul insa, nu-ti spunea nimic, dar in sinea lui lucra de zor la o hotarare pe care avea de gand sa o ia in curand si care te va lovi precum un traznet. Si chiar te-a lovit.
Tu simteai ca ceva nu e in ordine, dar vroiai sa nu fie ceea ce simteai, vroiai sa te inseli, pentru ca iti era teama ca daca e adevarat ceea ce simteai, atunci vei fi sfarsita. Si, in loc sa incerci sa rezolvi ceea ce era in neregula, fugeai de acest "ceva" impingandu-l cat de mult puteai in subconstientul tau. Degeaba insa, liniste nu mai aveai demult. Si atunci ai devenit tot mai geloasa, tot mai posesiva si, iata, nu din iubire erai asa, ci din cauza fricii tale de a nu ramane singura. Caci tu te-ai agatat cu toata fiinta ta de el, iar el, nemernicul, te-a calcat in picioare. Iar tu abia acum iti recunosti cu adevarat ca te insela si ca iti vorbea urat de multe ori, iar in datile in care ai fi vrut sa te tina in brate, el se culca in alt pat, singur. Si primea mesaje pe telefon de la altele, iar uneori pleca de-acasa fara nicio explicatie. Si, totusi, continuai asa, crezand ca se va schimba ceva. Nu aveai curaj sa rupi relatia pentru ca te uitai in oglinda si te vedeai urata si batrana. Iti spuneau altii ca esti frumoasa, dar degeaba, te credeai pe tine si nu aveai incredere in nimeni. Mai erau si o groaza de barbati care iti faceau curte, dar ii refuzai pe toti, aveai impresia ca vor doar sa profite de tine. Iar daca tu credeai asta, de ce nu credeai ca ai fi si frumoasa? Totusi, asa de multi barbati ar profita de o femeie urata? Nu cautai raspuns la astfel de intrebari pentru ca aveai minte doar sa gandesti rau despre tine si aveai ochi sa te vezi numai asa cum nu erai, poate. In afara vroiai sa pari puternica, insa sufletul il aveai sfartecat. Si tot de el te agatai mereu ca fiind singurul alaturi de care ti-ai putea continua viata...viata ta. Te-ai intrebat vreodata cum va fi viata lui cu tine?
Acum, ai ramas singura caci stii precis ca el a vorbit pe bune. Nici prieteni nu mai ai cu care sa iti plangi suferinta deoarece ai reusit sa ti-i indepartezi pe toti. Nimeni nu a mai contat pentru tine. Zaci in patul tau, cu capul scufundat in perna uda de lacrimi si cu fiinta atarnandu-ti de nimic. Momentele frumoase le-ai pierdut demult si nici nu mai esti sigura ca au existat, iar inaintea ta nu se afla decat un hau. Cand patrunzi numai cu gandul in el, ti se pare ca te descompui de carne si-ti ramane doar scheletul gol care se invarte in negura pana oboseste si cade. Ce te faci acum cand esti sigura ca el te-a parasit cu adevarat?

vineri, 12 martie 2010

Dureri mai mari decat putem duce (II)


Colegii imi spusesera toti ca sa nu ma duc acolo singur, dar eu n-am vrut sa-i ascult deoarece, pe de o parte, nu-mi placea sa merg insotit la evaluari si sa se mai si bage altul in treaba mea, iar pe de alta parte, vroiam sa-mi demonstrez mie insumi ca nu mi-e frica. Asadar, ma aflam singur in fata blocului mastodont de 10 etaje, cu culoare lungi si intunecoase si plin numai cu garsoniere confort III. Mai fusesem in astfel de blocuri (dar nu in acesta) si observasem ca lumea care locuieste in ele este, de obicei, foarte saraca si cu probleme grave, de toate felurile. Acum aveam treaba la etajul 5, la apartamentul cu numarul 127, in care trebuia sa locuiasca o femeie bolnava de schizofrenie.
Avand in minte ce-mi spusesera colegii, plus ceea ce stiam eu despre acest loc, am intrat in cladire cu un prim sentiment de teama. Am incercat sa chem liftul si am vazut ca nu functioneaza. Un al doilea sentiment asemanator cu primul m-a cuprins cand m-am gandit ca va trebui sa urc 5 etaje si, astfel, teama mi s-a dublat dintr-o data. A fost si-o usurare totusi, caci, mi-am dat seama imediat, ca, astfel, nu voi risca sa raman blocat in lift, tocmai aici. Am urcat scarile cu inima stransa, numarand etajele in gand, iar cand am ajuns la al cincilea, m-am oprit. M-am mirat ca, in timpul acesta, nu auzisem nici cel mai mic zgomot in tot blocul.
Am mers pana la capatul culoarului, iar cand am ajuns si m-am uitat de-a lungul lui, am observat ca era intunecat complet, mai rau ca intr-o pestera. Cand m-am gandit pe unde va trebui sa inaintez, am avut o alta strangere de inima. Astfel, sentimentul meu de teama se tripla in intensitate. Mi-am scos telefonul mobil si imi luminam cu el calea pentru ca, numai cu ochii mei, sigur nu puteam zari nimic, iar dupa ce am facut cativa pasi, mi-a venit ideea ca, in mod normal, ar trebui ca la capatul oricarui culoar, sa fie un intrerupator care sa aprinda becurile de pe tot palierul. M-am intors, am gasit intrerupatorul dar, asa cum ma asteptam, acesta nu functioana. Am luat-o iar inapoi, insa de data asta, pe langa faptul ca-mi luminam calea cu telefonul, mai luminam si usile apartamentelor pe langa care treceam, ca sa gasesc numarul 127.
Am facut asa la 4 sau 5 usi, iar cand am ajuns la urmatoarea, am auzit dintr-o data un urlet ca de porc injunghiat. N-am avut timp nici sa ma sperii, caci in secunda urmatoare, usa s-a deschis si in lumina care s-a facut, am observat o femeie imensa care venea spre mine in fuga si m-a izbit in plin. Lovitura a fost, pesemne, destul de violenta, pentru ca m-a proiectat imediat, cu totul, in usa de vizavi. Cateva clipe dupa aceea cred ca am fost inconstient.
Cand am inceput sa-mi revin, ma aflam intins pe jos. Ma simteam ca si cand atunci aveam un cosmar in care visam draci care urlau. Usa din fata mea era in continuare deschisa, iar in cercul de lumina care se crease in jurul ei, mi-am zarit geanta care-mi zburase din mana si materialele din ea imprastiate peste tot. Acum, incet-incet, am inceput sa-mi amintesc ce se intamplase. Am inteles ca ceea ce auzeam eu, nu erau draci, ci o femeie se afla la capatul culoarului si zbiera, iar femeia aceasta nu era alta decat cea care ma lovise pe mine cu trupu-i mai devreme. Si spunea tot felul de vorbe, injuraturi dintre cele mai mizerabile, scotea tipete ca o apucata, iar acestea ieseau din gura ei intr-un ritm continuu si la o intensitate a zgomotului greu de suportat, iar apoi toate se opreau fix in timpanele mele, provocandu-mi o senzatie asemanatoare, cred, cu cea pe care mi-ar fi produs-o prabusirea unui vagon cu tabla, atunci, fix in spatele meu, direct pe beton. Probabil ca m-ar fi incercat si o ura naprasnica la adresa ei, numai ca vulgaritatile acelea ingrozitoare nu-mi erau adresate mie. Ele faceau referire la un barbat, aflat probabil dupa usa deschisa si care, mai mult decat sigur, era sotul ei. Jignirile se opreau, precis, si in timpanele lui, pe care le zgariau mai grav decat pe ale mele, dar omul inca statea, asculta, si se pregatea de atac. Ca asa era, eram convins, altfel nu intelegeam de ce nu inchide usa aia odata sau, daca vroia sa se descarce verbal, de ce nu iesea sa-i zica si el cateva.
Nici n-am apucat sa-mi sfarsesc bine acest gand, ca am si zarit un barbat, cu mult mai solid decat mine, cum a tasnit ca din pusca si din 3 pasi a fost in capatul palierului. Femeia se simtise, precis, mai protejata acolo decat in casa, de asta isi permitea sa spuna atatea si pe un asa ton, dar cred ca nu se astepta ca el sa iasa, iar cand l-a simtit langa ea, a incremenit si a mutit complet.
Cand eu am ajuns aproape de ei, am vazut ca barbatul o lovea peste picioare cu o bara din metal. Apoi a trecut mai sus si a inceput sa o loveasca peste pantece, dar dadea zdravan, cu amandoua mainile impreunate pe fier. Dupa cateva lovituri sfasietoare, femeia s-a incovoiat si a inceput sa vomite sange, iar el, desi a vazut, n-a lasat-o nici acum si ii cara in continuare lovituri, de data asta peste spate, de-a lungul coloanei vertebrale. Femeia-mamut avea un spate imens, mai mult decat dublu in latime in comparatie cu al meu, si mai era si plin cu straturi groase de grasime, iar eu, cand o vedeam, incercam cu disperare sa ma opresc sa nu ma gandesc cum bara metalica patrunde printre acele straturi, rupe carnea si se opreste direct pe oase, pe care apoi le frange.
Desi loviturile se inmulteau, femeia le suporta inca dar, oricat de solida ar fi fost, n-avea cum sa reziste in picioare. S-a aplecat si mai mult acum de parea ca o sa pice in cap, iar cand n-a mai putut sa stea asa, si-a dat drumul in genunchi, in propria-i voma. Nici asa n-a rezistat mult si, dintr-o data, zdrobita, s-a prabusit intr-o parte, pe podea.
Tot timpul cat fusese in genunchi, el a lovit-o neincetat. Acum, cand a vazut-o intinsa pe jos, i-a venit greu de la inaltimea lui sa o mai bata cu fierul, asa ca a inceput sa dea cu picioarele in ea. Si o izbea cu o furie nebuna, mai ales in burta si in piept si cu fiecare lovitura primita, muntele acela de carne se strangea in jurul piciorului lui precum un les. Eu ma uitam inmarmurit si credeam ca o omorase demult, dar continua sa dea in ea, pentru ca, ma gandeam eu, el nu stia ca ea murise si tinea cu tot dinadinsul sa o omoare in bataie. Avea sa oboseasca in curand, mi-am spus, iar eu, daca tot ma nimerisem sa vad scena, ar fi bine sa plec sa caut ajutoare printre vecini.
Am inceput sa sunt la usi, la rand, si mi-a raspuns pana la urma o baba care mi-a parut dementa si care m-a luat la rost ca de ce o deranjez. Am sunat mai departe la alte usi si, in sfarsit, mi-a raspuns o femeie impreuna cu sotul si cu ei am putut sa vorbesc. Le-am spus ce vazusem si ce se intamplase si i-am rugat sa o ajute cumva pe femeia batuta. Ei mi-au zis ca nu cred ca ea sa fi murit, dar ca stiu ce s-a intamplat pentru ca scena cu bataia se repeta aproape lunar si pana cand sotul nu se potoleste singur, nimeni nu poate interveni. M-au mai asigurat ca o sa se ocupe ei de ea, iar eu pot sa-mi fac treaba pentru care venisem. Le-am multumit si i-am intrebat daca stiu unde se afla apartamentul cu numarul 127, iar ei stiau si mi l-au aratat.
Am mers acolo si am sunat, am asteptat putin, iar am sunat si abia cand a aparut femeia pe care o cautam, mi-am dat seama ca nu o sa mai pot sa o intreb nimic. Am incercat sa-i spun ceva - anume ca gresisem apartamentul -, dar n-am mai putut. Gura parca mi se inclestase si bezna de pe culoar incepuse sa ma stranga de gat cu putere. O spaima imensa m-a cuprins si simteam ca ma sufoc.
Am facut dreapta-mprejur si am luat-o la fuga prin negura aceea spre iesire, iar cu fiecare pas pe care-l faceam, mi se parea ca aud si pasii barbatului cu bara de fier care alerga dupa mine ca sa ma prinda si sa ma omoare pentru ca il parasem vecinilor. Mi s-a parut numai, caci, atunci cand am ajuns la lumina si m-am uitat in urma, am vazut ca nu era nimeni, numai in fata mea erau cei doi vecini care o ajutau pe femeie si care parea sa nu fi murit. Barbatul violent disparuse cu totul.
Am ajuns iar in fata blocului si abia acum am realizat cat de tare ma durea capul. Desi eram constient ca scapasem cu bine de acolo, spaima crestea totusi in mine si ma simteam ca in pragul unui atac de panica. Trebuia sa intru neaparat, atunci, undeva, sa ma simt in siguranta si sa ma linistesc. Altfel riscam sa imi pierd cunostinta. M-am uitat si nu am vazut niciun local, si nici nu stiam vreunul in jur, insa mi-am adus aminte ca, pe undeva pe aici, trebuie sa fie o frizerie si m-am indreptat imediat intr-acolo. Am gasit-o repede si, desi nu aveam nevoie de tuns cred, m-am asezat pe scaun si i-am spus frizerului cum sa ma tunda. Cat el si-a facut treaba, n-am putut scoate un cuvant. Eram prea marcat de ceea ce mi se intamplase, dar aici, acum, ma simteam in siguranta. Ma intrebam daca nu cumva bataia pe care o vazusem nu fusese numai un numar obisnuit al celor doi. Imi spuserera vecinii despre ei cum obisnuiau sa se bata lunar dar, totusi, chiar asa? De ce femeia nu ripostase deloc? Nu cumva, oare, pentru ca ripostase alta data si el o razbise mereu, iar de la un timp si-a dat seama ca cel mai bine pentru ea e sa nu opuna nicio rezistenta ca sa scape cat mai usor? Dar, ceea ce vazusem eu se putea numi bataie usoara? Pe de alta parte, de ce niciun vecin nu iesise cat femeia strigase acele injuraturi din capatul culoarului? Nu cumva, din nou, pentru ca vecinii toti erau obisnuiti cu astfel de scene? Mai departe, barbatul vroia intr-adevar sa o omoare cum eu crezusem initial, sau doar sa ii aplice o lectie mai serioasa? Daca vroia sa o omoare, de ce nu o lovise niciodata si in cap, sau de-a latul coloanei? Iar daca vroia sa ii aplice o lectie, ce era ceea ce-i facuse el? "Lectie" e atunci cand aduci un om in pragul mortii? Oare subevaluam eu rezistenta femeii, iar barbatul, care era obisnuit cu ea, stia cat poate duce? Ce rol jucasem eu acolo? De ce niciunul dintre cei doi nu ma bagase in seama? Nu cumva pentru ca le fusesem util amandurora? Nu eram eu, astfel, martorul strain in fata caruia el si-a etalat demonstratia de forta, iar ea, la inceput, nesupunerea fata de el? Nu cumva simteau nevoia ca trebuie sa vada si altcineva decat vecinii care, iata, nu mai erau deloc impresionati? Nu cumva....
Dar nu mai aveam puterea si nici rabdarea necesare ca sa mai gasesc raspuns la toate aceste intrebari. Am platit tunsoarea si am iesit din frizerie aproape linistit. Am chemat un taxi sa ma ia, iar in timp ce eu mergeam spre casa, ma gandeam ca femeia respectiva va fi fost dusa din nou in garsoniera ei murdara alaturi de acelasi barbat dement. Punct.

sâmbătă, 6 martie 2010

Dureri mai mari decat putem duce (I)


Am sunat la usa si mi-a deschis sotul, iar cand am patruns in casa si am vazut-o, am ramas putin uimit caci femeia mergea pe picioarele ei si era imbracata destul de elegant. Ma asteptam sa o gasesc in pat, imobilizata, caci asa imi spusese barbatul la telefon, ca nevasta lui e foarte bolnava, iar eu n-am mai intrebat ce boala are si doar i-am spus ca vin. Stiam din experienta ca, atunci cand apartinatorii imi spun ca au pe cineva foarte bolnav, si mai ales daca este si in varsta, se refera la faptul ca bolnavul respectiv este imobilizat la pat si, de cele mai multe ori, nici nu vorbeste.
Dar femeia aceasta parea mai vioaie decat mine. Cand am intrat si am trecut pe langa ea s-a manifestat ca si cum nu m-ar fi vazut. I-am spus "buna ziua", dar nu mi-a raspuns. Barbatul i-a atras atentia ca o salutasem, insa nici pe el nu l-a bagat in seama. Nu m-am mirat, imediat mi-am dat seama de ce sufera si nu m-am inselat.
Am intrat in sufragerie, am inceput sa imi scot cele necesare din geanta, dar o observam si pe femeie cum venea, aducea un lucru si-l aseza pe fotoliu, lua altul si pleca cu el, dar facea toate acestea ca si cum ar fi fost singura in toata casa si cine stie ce treaba importanta avea. Sotul nici nu se uita la ea, doar imi explica mie ce-i cu ea, de cand e asa, ce face, ce zice mai mereu, cum se comporta etc. L-am ascultat pana m-am asezat pe scaun, apoi i-am spus ca, pentru a o putea evalua, trebuie sa vorbesc si cu bolnava. Atunci a strigat-o dar, din nou, nu l-a bagat in seama. A mai strigat-o o data, insa femeia isi vedea in continuare de ale ei. Pana la urma s-a ridicat si a plecat dupa ea s-o aduca. S-a intors repede, batrana mergea fara sa opuna niciun fel de rezistenta, insa, in ciuda acestui fapt, el parca mai mult o tragea decat o lasa sa paseasca in voia ei. Cand au ajuns langa scaun mi s-a parut ca aproape a trantit-o si i-a spus sa fie atenta la ce o sa o intreb. Atunci ea a holbat ochii la mine si abia acum a parut ca ma vede cu adevarat. I-am zis din nou "buna ziua" si, de data asta, mi-a raspuns. Am intrebat-o ce face si mi-a zis ca e bine. Am intrebat-o cati ani are si mi-a zis ca 30. Am intrebat-o in ce an suntem si mi-a zis ca ne aflam in anul 1962 (in realitate ne aflam in 2009). Am intrebat-o cu ce se ocupa si mi-a zis: "ce te intereseaza". Am mai intrebat-o cine-i barbatul de langa noi (adica sotul ei) si mi-a zis ca e un prieten vechi.
Nu, batrana nu se prefacea si nici macar nu-si batea joc de mine. Asa se manifesta boala asta - poate cea mai nenorocita boala a batranetii - prin uitare si prin inlocuirea evenimentelor reale cu altele fantasmate. Uiti tot, iar in stadiile severe uiti si cum te cheama. Ea era intr-un astfel de stadiu desi, la prima vedere, daca nu ai fi intrebat-o nimic, te-ai fi mirat ca ar suferi de ceva.
Pentru a ma convinge pe mine insumi, am reluat aceleasi intrebari, iar raspunsurile pe care le-am primit au fost cu totul diferite, ceea ce mi-a demonstrat ca nu tinea minte nici macar cateva minute. Apoi i-am aplicat un test de memorie care mi-a transformat banuiala de la inceput in certitudine: era Alzheimer, forma cea mai grava.
Tot timpul cat o interogasem, sotul nu scosese un cuvant si doar se uitase la ea lung, pierdut, iar lacrimile ii curgeau siroaie fara a face eforturi ca sa si le stapaneasca. Dupa ce ea a plecat, a inceput sa planga si mai tare, in salturi. Acum se vedea ca incerca sa se opreasca, dar nu putea. Cateva minute nu mi-a zis nimic si nici eu nu l-am intrebat, dar nici nu am plecat, caci aveam nevoie sa-mi mai dea niste detalii. De fapt, nici n-as fi plecat si sa-l fi lasat asa. Era momentul sa-l linistesc.
Incet-incet insa, s-a linistit singur si astfel am aflat ca sotia lui fusese profesoara de franceza. Era singura pe care o iubise cu adevarat si aveau impreuna peste 40 de ani de casatorie. Ea avea acum 78 de ani si, zicea el, pana in urma cu 2 ani, fusese cea mai lucida femeie de pe pamant. Boala debutase aproape brusc si avansase cu o viteza uluitoare.
Acum, barbatul simtea ca nu poate sa o mai tina in casa. Aproape niciodata nu avea somn si era mai mereu agitata. Scotea lucrurile de prin dulapuri si le punea pe paturi, apoi le lua de pe paturi si le punea pe jos. Cand el pleca, trebuia sa o incuie in casa pe dinafara, altfel iesea si nu mai stia sa se intoarca. De doua ori pana acum fusese adusa de altcineva, o data de o vecina care o cunostea, alta data de catre politie. Cand isi vedea fiica, zicea ca e mama ei, alteori spunea ca e o sora care murise demult. Daca o intrebai cati copii are, spunea ca nu are niciunul cand, de fapt, avea 2.
Batranul era terminat, nu mai avea liniste si, impreuna cu copiii, luasera hotararea sa o institutionalizeze intr-un camin de batrani. Numai ca el o iubea, traise cu ea atatia ani si-acum...acum sa o scoata din casa la batranete si sa o trimita bolnava printre straini. Asta nu putea suporta si-i sfasia inima.
Eu imi terminasem treaba, venisem acolo sa constat gradul ei de luciditate cognitiva, iar ulterior sa fac o recomandare pentru internarea permanenta, sau pentru ramanerea la domiciliu. Am recomandat institutionalizarea deoarece se impunea. Desi femeia ar fi fost astfel rupta din mediul in care a trait, ar fi fost totusi "salvati" sotul si copiii lor. Insa, ceea ce nu stia batranul, era faptul ca, in ciuda recomadarii mele, mai avea de asteptat ani de zile pentru ca institutionalizarea propriu-zisa sa se realizeze. Inaintea lui mai erau sute de cereri care asteptau fiecare pentru un loc.
Am plecat si, in timp ce treceam prin hol, am vazut-o pe batrana ca venea spre mine cu bratul plin de haine. Am crezut ca mi le aduce mie, dar nu, a trecut iarasi ca si cum nu m-ar fi zarit, dar de data asta parca canta ceva.
Am iesit si asteptam sa vina liftul, iar batranul mi-a multumit si ma urmarea din prag. Cand am intors capul sa-i spun "la revedere", am observat ca plangea iar. Se temea, probabil, ca nu mai e nimic de facut. Se temea ca dosarul va fi aprobat si ca, in scurt timp, sotia lui va fi printre straini, iar el va ramane de-atunci singur.
Aproape ca nu mai e nimic de zis. In astfel de situatii viata e atat de absurda incat iti dai seama ca nici nu mai are sens sa te gandesti de ce se intampla asa.

joi, 25 februarie 2010

Bine ati venit

Primul meu mesaj suna cam asa: toti cei care imi vizitati blogul va spun "Bine ati venit!"