Imagini goale

The Master (2012), cu Philip Seymour Hoffman, Amy Adams, Joaquin Phoenix

În ciuda atâtor nominalizări (4 la Oscar, 3 la Globul de Aur, 4 BAFTA, 1 la Festivalul de la Veneția și chiar cu 2 premii câștigate), filmul mi s-a părut a fi o Tâmpenie cu ”T” mare. Pe măsură ce-l urmăream, nu-mi venea să cred că este atât de prost și tot așteptam să mă captiveze prin ceva. Nimic însă, pură pierdere de vreme. N-am rezistat decât fix 1 oră și 10 minute (în total durează peste 2 ore), după care l-am întrerupt. De obicei nu fac asta, dar acum mi-am dat seama că nu am de ales. Dacă făceam un efort să-l văd până la final, riscam apoi să-mi pară de două ori mai mult rău pentru timpul irosit. Și, ca să fiu sincer, nu cred că am înțeles nici măcar 10 % din ce a vrut regizorul să ne transmită. Se poate, însă, să fie și vina mea. 

Anna Karenina

Anna Karenina (2012), cu Keira Knightley, Jude Law

După ce am citit cartea lui Tolstoi de cel puțin două ori până acum, speram din tot sufletul să apară o ecranizare care să atingă măcar parțial valoarea și celebritatea cărții. Când am aflat că va apărea în cinematografe, în 2012, ”Anna Karenina”, am crezut că aceasta va fi acea minunată producție și abia așteptam să o văd. Dezamăgire însă, filmul lui Joe Wright nu se ridică nici pe departe la nivelul așteptărilor mele, ceea ce îmi dovedește încă o dată că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.

Din toată distribuția, cel mai bine interpretează Keira Knightley, această minunată actriță născută în Marea Britanie și pe care, între timp, am început să o admir tot mai mult. Iar asta se întâmplă datorită modului în care reușește să-și ”facă” rolurile psihologice. Simt la ea același tragism, aceeași putere de a intra în pielea personajelor, aceeași capacitate de a transmite trăirile dincolo de ecran, cum doar la Jodie Foster întâlneam. Și nu e deloc puțin. Pentru rolul Annei, cosider că Keira a fost o alegere cât se poate de potrivită, pentru că ea chiar are în înfățișarea sa, oricum ai privi-o, un aer aristocrat, extrem de sever și pasional. Iar asta s-a văzut încă din ”The Duchess”. Ce i-a lipsit însă pentru a străluci în rolul Annei Karenina? Cred că, în primul rând, viziunea regizorului nu a ajutat-o prea mult. Joe Wright, chiar dacă, în mare, a urmat firul epic al romanului, ne-a prezentat în film o variantă mult prea schematizată, aș zice eu, a aceleiași cărți. Astfel, întreaga producție seamănă mai mult cu o piesă de teatru, decât cu un lungmetraj, iar acest lucru produce puternice rupturi în dinamica filmului, ceea ce întărește ideea de mai sus. Mai mult decât atât, trecerea de la o acțiune la alta, de la o idee la alta, de la un loc la altul, se face după metode pur teatrale, iar cel mai la îndemână element folosit este cortina. De exemplu, personajele aflate la Moscova, ajung la Sankt Petersburg în cel mai simplu mod cu puțință: o mână nevăzută trage cortina (la propriu), iar călătoria în spațiu s-a produs într-o secundă.

De asemenea, actorii aleși pentru a intra în pielea personajelor cărții, în afară de Keira Knightley, mi se par, cu o singură nuanță, prost aleși. Dintre toți, cel mai nepotrivit mi s-a părut a fi Aaron Taylor-Johnson, un actor britanic de doar 22 de ani si care, în film, a avut deloc ușoara misiune de a-l interpreta tocmai pe fermecătorul conte Vronski. După părerea mea, britanicul nu a reușit deloc să intre în pielea celebrului personaj tolstoian sau, dacă fizic și faptic a dublat personajul, atitudinal nu a transmis mai nimic din ceea ce se vroia. Dimpotrivă, mi s-a părut a fi o fire firavă, searbădă și cu trăsături puternic efeminate. Cine a citit cartea, văzând personajul și urmărindu-i prestația, și-ar pune automat întrebarea dacă Anna Karenina s-ar îndrăgosti pasional de un asemenea ins. Răspunsul meu ar fi că nu, iar ceea ce s-a întâmplat în film, în ceea ce privește relația celor doi, mi s-a părut a fi doar o forțare pe un fond sentimental artificial. Iar dacă fondul pare artificial, modul în care ne este prezentată evoluția relației pasionale este cât se poate de superficial: prima întâlnire are loc în gară, apoi ni se etalează o scenă de dans auritoare pentru protagoniști și bulversantă, în același timp, pentru privitori, după care Vronski o urmează pe Anna, fără ca ea să știe, într-un tren îngețat și rupt parcă din benzi desenate.  Acesta îi declară, când trenul oprește într-o haltă, că ei sunt făcuți unul pentru altul și gata, pasiunea izbucnește. Nicio dezvoltare lentă a sentimentelor, nicio framântare interioară progresivă, nicio tentativă de renunțare din partea unuia sau a altuia. Vronski și Anna ne sunt prezentați ca și cum ei ar ști de la început că vor avea o relație, și nu una oarecare.

Aleksei Karenin este interpretat de Jude Law și tocmai el este nuanța de care aminteam mai sus. Deși nu foarte convingător, mi-a plăcut în acest rol, poate tocmai pentru faptul că vorbește puțin și se impune mai mult prin atitudine. Dacă Anna este pasională, Karenin este plictisitor până la disperare, dacă Anna este vulcanică, Karenin este cât se poate de calm, dacă Anna are o doză de nebunie, Karenin se arată a fi lucidul perfect. Mai mult, el este linear, protocolar și perfect prins în logica timpului. Din acest punct de vedere, Anna este anacronică și tocmai în asta constă drama ei. Este, cu alte cuvinte, opusul veritabil al celui cu care s-a căsătorit. Și tocmai acest lucru o exasperează și o face să dorească altceva.

Levin, un alt personaj celebru al cărții, întruchipare a unui eu al lui Tolstoi, nu reușește să transmită nimic în film. Este aproape dizgrațios din cauza înfățișării sale, în care barba, sprâncenele și părul, vopsite într-un galben țipător, mai că nu provoacă stări de anxietate.

Despre celelalte personaje nu am ce spune. Nu s-au remarcat prin nimic, în afară de Kitty. Aceasta din urmă pare a fi prostuța de serviciu. Uitată de Vronski care se ocupa de Anna acum, Kitty se reîntoarce la Levin, după ce tot ea îl respinsese prima dată. Proverbul cu vulpea și strugurii nu cred că ar avea o reprezentare mai bună.

Sfârșitul cred că îl știe toată lumea, nu mai e nevoie să fie comentat...în carte. Despre sfârșitul filmului ar mai fi ceva de spus, dar nu vreau să fac asta, pentru că eu nu prezint niciodată finalurile, nedorind să-i stric privitorului surpriza. Aș vrea să mai spun doar că, deși am așteptat cu nerăbdare acest film, așa cum spuneam și în începutul descrierii mele, după vizionare am rămas cu un gust neplăcut. Și asta pentru că știu că se putea cu mult mai bine.

Iedera (carte)

Grazia Deledda a fost una dintre cele mai importante scriitoare italiene, care a și câștigat Premiul Nobel pentru Literatura în anul 1926. S-a născut în Sardinia, iar după ce s-a căsătorit, în 1890, s-a mutat definitiv la Roma. Ce este foarte interesat la Grazia Deledda e faptul că aceasta nu a avut nicio pregătire în domeniu, nici măcar cultură teoretică, ci a fost autodidactă. Chiar și așa, se pare că a fost o scriitoare foarte prolifică din punct de vedere literar, opera sa cuprinzând, de-a lungul celor 64 ani de viață, nu mai puțin de 50 de cărți, cele mai multe fiind romane. Prima ”întâlnire” a mea cu această prozatoare s-a produs în liceu, când am descoperit-o din întâmplare și mi-am propus încă de-atunci să-i caut cărțile dar, negăsindu-le la timp în biblioteca pe care o frecventam, am uitat pur și simplu de ea.

Personajul principal în ”Iedera„ este Annesa, o fată deosebit de frumoasă, ajunsă de mică într-un sat oarecare, rămasă orfană în urma morții unui cerșetor  împreună cu care umbla din loc în loc, apoi găsită de un nobil local care o ia, o aduce acasă și o crește în familia lui. Nobilii, deveniți  de-acum protectorii săi, duceau la început o viață îndestulată, plină de ospețe și lipsită de griji. Cu timpul, din cauza risipei și a proastei gestionări a averii, cei care erau considerați bogați odată, încep să sărăcească treptat, până când ajung să nu-și mai poată plăti taxele și datoriile și, din această cauză, riscă să le fie luată casa, iar ei aruncați în stradă. Povestea din ”Iedera„ începe exact în acest punct, când familia Derechi se află în pragul colapsului. Dintre toți, cea mai preocupată de situația nenorocită în care se găsește familia pare a fi tocmai Annesa care, culmea, nici măcar nu este rudă prin alianță cu aceștiaa, dar se consideră de-a lor, întrucât nu fusese niciodată tratată ca o slugă și nici nu i se reproșase nimic niciodată. Autoritățile le impun un termen fix , destul de scurt, până când trebuie achitați banii, altfel vor pierde casa. În aceste condiții, nobilii bătrâni își pun speranțele în nepotul lor, Paulu, un tânăr atrăgător și el, rămas văduv de timpuriu și având o fetiță de crescut. Paulu însă nu avea nicio idee de unde ar putea face rost de bani. Mai mult, niciodată nu lăsase impresia că ar fi capabil să gestioneze situația, se dovedise doar  a fi petrecăreț și cheltuitor, imatur și superficial.  Cu toate acestea, Annesa este îndrăgostită nebunește de el, iar pentru a salva casa și a rămâne lângă iubitul ei, ea va comite, vom vedea, un gest cu totul necugetat care îi va schimba definitiv viața. Iar libertatea conștiinței ei va fi răscumpărată cu prețul unei suferințe îngrozitoare.   

Imediat după ce am citit cartea, mi-a venit în minte comparația Annesei cu Vitoria Lipan, dintr-un roman celebru al lui Sadoveanu. Mi se pare că cele două se aseamănă prin determinare, curaj și voluptate. Annesa este la fel de hotărâtă să-și salveze iubitul, cum era Vitoria sa-i găsească pe ucigașii bărbatului ei. Curajul le însoțește peste tot pe cele două protagoniste, iar la Annesa apare nu atât în punearea în aplicare a intenției sale, cât în dorința de a-și primi și executa ”pedeapsa”, cu scopul de a se curăța sufletește. Tot ceea ce face Annesa, de la vorbe până la sărutări, de la teamă până la căință, de la modul cum gândește până la ceea ce pune în practică, este învăluit într- o voluptate dementă. Annesa face parte din pleiada de personaje care trăiesc la maxim ceea ce simt, iar tocmai această exaltare neobișnuită a simțurilor anuntă o tragedie iminentă în viața lor. Tragedia are ca bază de plecare tocmai dragostea celor doi, în cazul de față, dragoste care nu este deloc una sănătoasă sau echilibrată, ci este, mai degrabă, bolnavicioasă și greu de temperat. Cuprinsă de pasiune până la disperare, orbită cu totul din cauza dorinței, tânăra femeie nu vede deloc adevăratele ”calități„ ale iubitului ei imatur, iar singura ei rațiune este aceea de a rămâne alături de el, în orice condiții. Iată ce îi mărturisește aceasta într-una din nopțile în care își trăia mistuitoarea pasiune alături de el: ”Taci, taci, spuse ea printre sughițuri, eu fac asta spre binele tău. Eu sunt sluga ta și n-ar trebui să fac altceva decât să tac și să te ascult în genunchi. Tu ai dreptate, Paulu: sunt proastă, sunt proastă...sunt nebună. Uneori îmi vin idei ciudate, de parcă-aș avea febră. Aș vrea să plec în lume, desculță, cerșetoare, să caut norocul pentru tine...pentru noi...Nu mă certa, Paulu, inima mea, nu mă certa; chiar tu ai spui odată că eu sunt ca iedera; ca iedera care se lipește de zid și nu se mai desprinde până nu se usucă”.

Romanul ”Iedera”, de Grazia Deledda, nu este ușor de interpretat, dar se citește repede datorită dialogului întâlnit la tot pasul și pentru că este concentrat în puține pagini. Autoarea aduce în prim plam o lume uimitoare, îmbibată de elementele de folclor, misticism și fantezie. Toate acestea se împleteesc într-un ritm aiuritor și îl vor bulversa pe cititor, care este obișnuit cu realitățile moderne, de tip occidental. În acest context, chiar și numele personajelor sună, parcă, ciudate la auz, iar peisajele luxuriante par desprinse din basme.

În încheiere, despre ”Iedera„ cred că se poate spune așa: place sau nu. A treia cale nu există. Cei care nu vor plăcea romanul, își vor da seama de asta repede, iar după maxim 5 pagini parcurse îl vor lăsa. Sunt în stare să fac chiar pariu.

P.S. Am citit cartea în urma lecturării unei prezentări făcută de o prietenă pe blog.