The Tall Man

Aseară am văzut ”The Tall Man” (”Bărbatul Înalt”) (2012), cu Jessica Biel în rol principal, un thriller plin de mister și învăluit în ceață până spre final, tratând și un subiect aproape original. După vreo 40 de minute de vizionare, în film se produce o primă întorsătură de situație care îți dă peste cap tot ceea ce ai văzut până atunci. Deja crezi că te afli între tainele patologicului, așa cum ne-am obișnuit în ultima vreme în astfel de filme, și numai această idee te ”ghidează” de-acum. Totuși, când te-ai resemnat, foarte aproape de final, are loc o a doua răsturnare de situație, care este de-a dreptul uluitoare. Pun pariu că nu te-ai așteptat nicio clipă la așa ceva. Această nouă idee introdusă în film odată cu finalul său are puterea să îți răstoarne dintr-o dată tot arsenalul de păreri anticipative construit până atunci. Ultima idee din film este pe cât de puternică, pe atât de răscolitoare; pe cât de ”benefică”, pe atât de controversată sub aspect moral. Este, cu siguranță, o idee care ridică foarte multe întrebări, care întrebări, din păcate, nu au decât răspunsuri limitate. ”The Tall Man” este un film ce încearcă o formă de salvare din suferință, însă, până la urmă, nu lasă loc, sub nicio formă, fericirii depline. Se va vedea de ce se întâmplă așa.

Introspecție

Credeam că m-am obișnuit cu mine, dar știu că m-am înșelat amarnic. Sunt dese dățile când nu-mi mai găsesc locul. Mă învârt agitat în propria-mi minte dezordonată, dar niciodată nu găsesc o soluție la propria-mi stare. Nu sunt sigur deloc ce e cu mine și asta mă neliniștește cel mai mult. Îmi vine, adesea, să țip, dar știu că nu mă aude nimeni. Iar dacă mă aude, ce folos, nu mă poate ajuta. De fapt, nu vreau ajutor de la nimeni. Nu pot să-l accept. Vreau să fiu eu însumi. Atât! Și, cu toate acestea, îmi e așa de greu...așa de greu. Ceva nevăzut mă împiedică. Ceva mai tare decât mine, decât toată voința și ființa mea.
Deseori am chef de luptă, dar lupta se dă mereu numai cu mine. Mă lupt cu propriile-mi gânduri, niciodată nu ies învingător. Totuși, nu mă las înfrânt. M-am întărit singur ca să merg mai departe și cred că aș putea să o țin așa toată viața mea. Dar ce folos! Mă bat degeaba cu mine, lupta asta îmi aduce mereu numai nefericire. Nu știu dacă îmi va aduce vreodată altceva. De fapt, sunt sigur că nu și, totuși, nu încetez să-mi autoflagelez sufletul și mintea. Nu sunt deloc capabil să duc bătălia asta în afară. Dar, poate, așa e mai bine, pentru că, probabil, aș fi nemilos, și rău, și dur cu alții. Cu siguranță i-aș face să sufere mai tare decât sufăr eu. Așa, eu știu cât pot să duc și știu unde să mă opresc.
Acum constat că nu știu ce vreau. Nu știu acum pentru că nici n-am știut vreodată. Mi-e și teamă să mă gândesc pentru că mă înspăimânt de cât timp a trecut degeaba. Eu, oare, unde-am fost? N-am văzut și n-am simțit nimic? Nimeni nu mi-a deschis ochii și nici mintea? Am rămas suspendat într-un stadiu pe care l-am crezut fericit. De fapt, n-a fost fericire, ci o limitare a minții mele de atunci. Acum, nu mai e nimic. Acum îmi dau seama cât de fals am trăit și mi se pare că e așa greu să pot îndrepta ce s-a croit stricat. Sunt laș, atât de laș încât nu spun nimănui că vreau să mă ajute. Și, totuși, trăiesc. Dar, trăiesc beat pentru că îmi e teamă să înfrunt realitatea. Și-atunci, mă-mbăt cu ”fericirea” care-a fost...sau cu cea care o să vină.
Nimic nu vine pe gratis. Orice pe lumea asta cere sacrificii, iar asta e o altă durere a mea. De ce sa fac sacrificii ca să fiu fericit? De ce să mă vând în mâinile cuiva, care e Destinul, ca să cred că mi-a aruncat praful Fericirii în ochi? De ce să nu fiu așa cum vreau eu când vreau eu? De ce să mă împiedice atâtea pe lume, când eu vreau să mă lase toți în pace? Poate, oare, cineva să îmi răspundă la aceste întrebări? Poate, dar sigur îmi va răspunde ipocrit. M-am săturat de ipocrizie până peste cap și din această cauză vreau să-mi văd semenii goi. Totul la ei e ipocrizie, de când se trezesc până se culcă la loc și numai goliciunea trupească i-ar dezbrăca definitiv de haina odioasă a ipocriziei. Ipocrizia face casă bună cu minciuna, iar de aici până la frică mai e doar un pas. M-am săturat să văd oameni bântuiți de frici inexistente. Îi prefer, mai degrabă, pe cei nebuni. La aceștia din urmă, barem, fricile lor au un temei.
Nu știu dacă o să-mi revin, sau așa sunt eu. Mă simt cu totul amețit într-o lume ale cărei repere le-am pierdut, sau nu le-am identificat niciodată. Dacă mă gândesc la alții, mi se pare că eu nu exist. Totuși, știu sigur că nici ei nu sunt indiferenți în fața vieții. Cu toate acestea, cum de trăiesc? Ce-i mișcă pe ei în față, în timp ce mie mi se pare că stau pe loc și lâncezesc? Să fie numai curajul? Nu știu, dar m-am gândit de multe ori la asta. Niciun răspuns din nicio parte.