Teoria centrului imaculat

De dimineață vorbeam cu cineva despre manipularea din organizații și-i dădeam câteva exemple pe care le-am suportat și eu pe pielea mea - dar pe care le-am înțeles abia mai târziu - și, în timp ce-i vorbeam, nu-mi aminteam denumirea exactă a unei astfel de teorii a manipulării, una extrem de perversă și care funcționează impecabil când este atent orchestrată.

Abia mai devreme îmi amintii cum se numește: ”teoria centrului imaculat.” Această teorie se aplică cu mare ”succes„ în organizații, mai ales în cele de renume și cu bani mulți, inclusiv în cadrul partidelor politice.

În mare, teoria este valabilă atunci când, în cadrul unei companii, un grup de persoane (mai ales aflate în conducere), sau apropiați ai conducerii, n-au niciodată nicio vină în insuccesele companiei, nu sunt răspunzători pentru ce nu merge bine, ei sunt nevinovați tot timpul, n-au treabă cu scandalurile. Întotdeauna alții sunt de vină, ei sunt imaculați.

Teoria centrului imaculat este pusă în aplicare atunci când conducerea companiei vrea să confiște puterea în cadrul organizației, să-și păstreze privilegiile intacte, să facă toate jocurile, să învârtă toți banii după bunul plac și să se mențină pe aceleași poziții, indiferent de schimbările care se vor face la bază sau la centru. Iată câteva dintre caracteristicile acestei teorii:

- niciodată membrii conducerii unei organizații nu se vor ataca între ei
- niciodată conducerea nu va fi de acord să se facă schimbări și la nivelul conducerii
- niciodată conducerea nu-și va asuma vreo vină directă; de fiecare dată alții au fost de vină
- niciodată conducerea nu se va implica pe față pentru a rezolva concret un conflict/scandal; scandalurile sau conflictele între angajați vor fi ”rezolvate” discret, de multe ori prin interpuși, recurgând chiar la amenințări, șantaje, discriminări etc., dar nimeni nu va putea demonstra că cineva din conducere a aplicat vreo tehnică neortodoxă pentru a soluționa problema
- niciodată conducerea nu va ataca pe față pe cineva, decât în momentul când știe că acela nu mai are nicio putere, iar atunci îl va desființa
- întotdeauna conducerea va spune: ”noi muncim, stăm peste program, scriem proiecte, facem rost de bani, vă dăm salarii”
- conducerea va ține de putere cu riscul că va duce compania în colaps sau faliment; indiferent câte cadre rămân în companie, conducerea rămâne indestructibilă și se salvează de fiecare dată
- întotdeauna se găsesc bani pentru cei din conducere
- conducerea e în stare să renunțe la toți angajații doar pentru a se salva pe sine
- conducerea apelează la orice metodă pentru a-și manipula angajații, inclusiv la șantaj emoțional
- ultimii din organizație pleacă apropiații conducerii
- conducerea va menține în poziții cheie pe oamenii cei mai supuși, cei mai detestabili sau pe cei nedoriți de către majoritate; scopul este acela de a-și întări puterea cu ajutorul acestor ”brațe„ de nădejde
- conducerea le va spune tot timpul celorlalți că ei sunt importanți, pentru ei se face totul etc, dar în realitate aceștia nu au nicio putere
- conducerea le spune permanent că la ei în companie este cel mai bine, au salariile și condițiile cele mai bune etc.; astfel, angajații vor considera că sunt privilegiați cu ceea ce obțin și nu se vor mai gândi la restul banilor, adică cei mulți, pe care conducerea îi împarte cum vrea.

Între toate acestea, mai sunt și alte caracteristici care nu-mi vin acum în minte. Așadar, dacă identificați cel puțin trei dintre aceste realități la locul de muncă, e foarte posibil să vă aflați prinși în ”teoria centrului imaculat.„

Niste nesimtiti

Muncitorii din ”presa„ noastră nu renunță la ticăloșie, manipulare și prostie nici măcar atunci când au de față oameni care au supraviețuit unor tragedii cumplite, așa cum a fost cea aviatică de seara trecută.

Printre întrebările total dezorganizate pe care i le puneau medicului aflat vizibil încă în stare de șoc, am auzit unele care sunau cam așa: „Cum de ați avut curajul să va mai urcați din nou în avion și să veniți la București?” „V-a fost frică după ce v-ați prăbușit?„ ”V-ați gândit la familie, la copii, nu-i așa?” „Mai puteau fi salvate cele două persoane?”

Să se fi întâmplat tragedia asta în America. Din câte știu, și la ei, și la noi, oamenii care supraviețuiesc unor tragedii sunt considerați victime/pacienți de gradul zero și li se acordă o îngrijire cu totul specială. În SUA, nici poliția, nici procuratura, nici familia, nimeni nu are voie să se apropie de pacient până ce acesta nu iese din starea de șoc și până când medicul nu este de acord că pacientul se află într-o stare bună pentru a oferi informații. Singurii care îl supraveghează sunt medicul și psihologul.

La noi e total pe dos. Pacienți aflați în stare de șoc sunt scoși tocmai de către medici pentru a fi supuși tirului de întrebări ale unora ce își spun ziariști. Acțiunea este însă doar manipulare pentru că răspunsurile pe care le primesc de la pacienții aflați încă în șoc aproape că nu au relevanță: sunt incomplete, neclare, dubioase, ilogice, iar unele momente petrecute pot lipsi cu desăvârșire din memoria pacientului.

Televiziunile și ziarele însă își sporesc enorm audiențele în astfel de momente, dar repercursiunile psihologice asupra pacientului aflat în stare de șoc sunt de necalculat.

Durerea continuă

Nu cred să-mi mai revin vreodată cu adevărat după ce tata a murit în urmă cu un an de zile. E ciudat, am mai auzit chestia asta, dar atunci când îți moare cineva drag, chiar te simți ca și cum ar fi luat cu el o parte din tine. Și asta se întâmplă pentru că, într-adevăr, odată cu dispariția unei persoane foarte apropiate, îți moare și ție o parte a sufletului, aceea care se afla în legătură deplină cu cel care nu mai e, iar milioane de griji și temeri, pe lângă suferința inerentă, îți invadează ființa. Dispare un om cu care îți făcuseși planuri, dar înainte de toate știai că te puteai baza pe el. Aveai încredere că îți vrea binele și aveai curajul să i te plângi și să i te confesezi de fiecare dată când simțeai nevoia să o faci. Simțeai, mai mult decât oricând, că o asemenea persoană nu te-ar trăda, nu te-ar minți și niciodată nu te-ar face voit să suferi. Brusc, afli că nu mai e, iar de-atunci încolo sufletul și mintea ta sunt nevoite să se reseteze pentru a se obișnui cu dispariția celui drag și pentru a-și găsi alte persoane de sprijin. Nu-i ușor deloc, iar uneori e de-a dreptul imposibil.

Țin minte că n-am aflat de la început că a murit și m-am dus urgent, cu primul tren, așteptându-mă să-l găsesc în viață, internat în spital. Dar când am ajuns în Craiova, mi s-a spus că murise deja și că nu mai puteam intra în spital, nu ne mai dădeau voie la ora aceea. Acesta a fost și momentul critic care a declanșat suferința ulterioară a mea, pentru că dacă l-aș fi văzut înainte, sau dacă aș fi fost cu el de față în ultimele clipe, poate aș fi fost mai pregătit.

Dar cât de puternic să fii ca să-i întâmpini pe ce-i care-ți aduc tatăl mort acasă? Căci așa s-a și întâmplat, l-au adus acasă cu o mașină, întins, fără suflare, în sicriul deschis în timp ce eu eram prezent acolo, iar din acea clipă, și până l-am băgat în groapă, s-a pornit o jale de neimaginat.

M-am întrebat dacă mai are vreun rost să ții sicriul desfăcut după ce ai așezat mortul în el. Ce să mai vezi? Un om fără viață, uneori transfigurat din cauza bolii și a accidentelor, o adevărată reprezentare de coșmar chiar și pentru cei cu spirite tari. La noi n-a fost cazul, tata era frumos și mort, dacă pot spune așa, dar știu că n-am vrut să mă uit mult timp la el, și nu pentru că mi-ar fi fost frică să-l privesc, ci pentru că-mi doream să-mi rămână definitiv în minte imaginea lui de om viu. Nu știu de ce nu mi-am ținut promisiunea, de fapt nici n-aș fi putut să mi-o țin pentru că în biserică eram nevoit să-i sărut mâna pusă pe piept, dar cred că era mult mai bine dacă reușeam cumva să nu-l văd atunci, căci acum, de fiecare dată când mă gândesc la el, mi-ar fi revenit în minte numai imaginea lui din zilele frumoase și nu cea de coșmar de după moarte.

Aș fi vrut să-i fi bătut capacul tronului în cuie încă de la morgă și să nu-l mai fi deschis nimeni niciodată. Omul, de îndată ce s-a stins din viață, devine un cadavru și, indiferent al cui ar fi, un cadavru trezește spaimă, naște coșmaruri și creează o senzație apăsătoare de sfârșit. Este contra firii să vrei să te uiți cu plăcere la un cadavru, nimeni nu-și dorește așa ceva și, cu toate acestea, ești nevoit să o faci. Se spune că trebuie să o faci ca să-ți arăți respectul și recunoștința față de cel decedat. Numai că respectul i se aduce omului care a fost, și nu unui cadavru. Așa că nu văd nicio nenorocire să vii și să-ți arăți recunoștință în fața unui sicriu închis, și cred că dacă s-ar întâmpla așa ai putea să te concentrezi mai bine la ceea ce vrei să transmiți, mai ales că tu îți expui sentimentele ca și cum cel de lângă tine le-ar auzi, iar sentimentele tale sunt în funcție de imaginea pe care o ai despre decedat din perioada în care el se afla încă în viață și nu depind de felul în care arată trupul său pe patul morții.

Când l-au scos din casă ca să-l ducă la cimitir am știut că de-atunci încolo începe drumul fără întoarcere. M-am uitat de sus la cei adunați în curte și am văzut o mulțime de oameni care nu se mai conturau ca indivizi separați, păreau a fi toți o singură pată imensă, agitată și neagră. Vederea acelei culori întunecate și fremătătoare m-a amețit rău, iar ca să nu cad, m-am sprijinit de un stâlp. Am închis ochii și m-am pus în mișcare, mai mult împins din spate, în același timp cu mulțimea. Muzica suna lugubru în atmosfera sumbră de iarnă, iar ritmurile ei loveau ca niște ciocane într-un piept sfâșiat. Simțeam că nu mai am aer să respir. Vaiete de disperare se auzeau din toate părțile, iar muzicanții cântau cu patos de moarte când cortegiul a pornit din loc, amplificând, astfel, înzecit senzație de durere difuză. În asemenea momente cred că n-au ce să caute aceste fanfare și ar trebui interzise cu desăvârșire la înmormântări.

Tot drumul, până la cimitir, m-am ținut cu mâinile de sicriu și m-am uitat la cel care se afla în el. Mi se părea că nu e mort, că doarme și, lucru ciudat, îmi părea a fi mai frumos decât fusese vreodată viu. Niciodată nu crezusem că îl voi vedea pe tatăl meu mort, iar acum era ultimul drum pe care mai pășeam alături de el și eu nu puteam să fac nimic ca să-l aduc la viață. Să-ți duci părintele la groapă e cât se poate de dureros, e exasperant și chiar șocant, însă ești nevoit să suporți acest supliciu până la capăt. Din această cauză m-am întrebat, după înmormântare, dacă n-ar fi mai bine ca familia celui decedat să nu ia parte la funeralii. Să fie oprită, ținută la distanță, sau sechestrată de către rude, iar de înmormântare să se ocupe alții, străini de cel decedat. Dacă s-ar întâmpla așa, cred că durerea familiei ar fi mult mai mică, iar rudele ar rămâne cu mai puține sechele după aceea, și asta pentru că cei foarte apropiați mortului nu ar trece prin niciunul dintre acele episoade traumatizante și nu s-ar pierde nimic, înmormântarea s-ar desfășura în aceleași condiții creștinești.

După ce l-au scos din biserică, ne găseam deja contracronometru. Drumul până la cimitir este extrem de scurt, iar ultimele clipe de prezență printre noi a tatălui meu se scurgeau implacabil. Rețin că începusem să mă panichez, căci în acele momente realizam perfect că totul se va termina în curând, definitiv. Sfârșitul era extrem de aproape când nu se mai putea face nimic, și, pe neașteptate, am avut în fața ochilor o imagine de Iad. Fanfara glăsuia sfâșietor, țipetele se auzeau de peste tot, fumul de tămâie ne învăluise ca în ceață. Deodată, unul din preoți, în veșminte negre și lungi până-n pământ, a ieșit din cortegiu, s-a dat într-o parte și a început să cânte puternic. Imediat l-a urmat cineva care ducea o cruce imensă, iar lângă ei s-a mai dus unul care abia purta un steag bisericesc, negru si care reprezenta motive ale morții. Astfel, în acel cadru, în atmosfera aceea de jale aprinsă când, parcă, nu mai exista nicio speranță la nimeni și toți mergeam cu capetele în jos, am avut impresia că cei trei ne însoțesc pe toți pe drumul spre Iad. Și, într-un fel, așa se întâmpla. Și mai cred că în Evul Mediu era la fel.

La cimitir nu mai știu exact ce-a fost. Când au pus capacul pe sicriu, am simțit că nu mă mai ascultă picioarele, iar o senzație ca după o lovitură năprasnică m-a luat de la stomac și mi s-a răspândit în tot corpul. Simțeam, pur și simplu, că nu mai pot să respir, și ca să nu mă sufoc, făceam eforturi să trag aer în piept. Urmăream consternat cum oamenii se chinuiau cu sicriul pe care aș fi vrut să-l mai lase afară, pe urmă l-au pus pe frânghii și într-o secundă l-au coborât în pământul care l-a înghițit. Țin minte că am mai auzit zgomotul surd pe care-l făceau primii bulgări de pământ care cădeau pe capac, după aceea cineva s-a coborât în groapă ca să scoată frânghiile, iar de-aici încolo nu mai știu nimic. A mai rămas doar amintirea și suferința.

Le Passe (film)

Filmul ”Le Passe” (”The Past” în engleză) e cel mai recent film al lui Asghar Farhadi, singurul filmat în Franța și unicul în care actorii vorbesc în franceză. Celelalte filme ale lui sunt realizate în Iran și în toate se vorbește în persană (sau farsi), limba oficială a Iranului.

Asghar Farhadi este un regizor, scenarist și producător iranian despre care nu știam absolut nimic și pe care l-am descoperit absolut întâmplător, odată cu vizionarea filmului de mai sus. Nici despre ”Le Pasee” nu știam nimic, îl aveam demult în lista cu filme franțuzești și abia seara trecută am considerat că i-a venit rândul pentru a-l viziona.

Filmul începe în aeroport, unde Marie îl așteaptă pe Ahmad, soțul său iranian, plecat de patru ani din Franța și întors acum pentru a semna actele de divorț. În loc să-i fi rezervat cameră la hotel, Marie îl duce pe Ahmad să doarmă la ea, în casa în care mai locuiau două fete ale sale, din altă căsătorie, dar și Fouad, fiul minor al lui Samir, noul partener al Mariei și bărbatul cu care aceasta este însărcinată. În momentul în care pătrunde în casă, Ahmad își dă seama că între membrii familiei există unele conflicte pe care, fără să vrea la început, dar implicându-se voit după aceea, încearcă să le rezolve, devenind, astfel, un liant între toți cei din familia Mariei, dar și elementul care provoacă descărcarea tensiunilor psihologice ale fiecăruia în parte.

Astfel, Ahmad află că fiica Mariei, în vârstă de 16 ani, Lucie, nu-l suportă pe noul partener al mamei sale, pe care-l bănuiește că și-ar fi determinat nevasta să se sinucidă, iar din aceasta cauză nu comunică cu ceilalți și vine acasă doar ca să mănânce și să doarmă. Mai mult, nu-și dorește sub nicio formă ca mama sa se mărite cu Samir, și chiar amenință că dacă va avea loc căsătoria, ea va pleca de-acasă definitiv. Ahmad mai află de la Lucie că nevasta lui Samir nu murise, se află în comă în spital și ajunsese în această situație după ce încercase să se sinucidă, bând detergent în fața angajatei lor din curățătoria ai cărei patroni erau.

Într-un alt plan se desfășoară drama Mariei cu Samir. Se pare că bărbatul o iubește pe Marie și își dorește ca aceasta să nască copilul lui, dar, pe de altă parte, nu se poate rupe definitiv de nevasta sa legitimă, care nu era moartă, zăcea în comă în spital și pentru care nutrea încă sentimente confuze. Nici Marie nu este complet liniștită, îi reproșează lui Samir că este prins între ea și nevasta lui, dar nici ea nu are sentimentele clare pentru Ahmad, pe care-l adusese să doarmă în casa ei, și nu-i căutase cameră la hotel.

Între timp ies la iveală fapte și întâmplări senzaționale. Lucie i se confesează lui Ahmad și-i povestește despre o faptă incredibilă pe care ea o săvârșise, iar Ahmad o îndeamnă să-i explice totul mamei sale pentru a-și elibera conștiința. Lucie îl ascultă și se duce și-i povestește mamei, iar aceasta are o reacție neașteptată, reacție care are un impact devastator, în prima fază, asupra fiicei sale, dar se revarsă și asupra lui Ahmad. Totuși, acesta găsește puterea interioară și intervine decisiv în conflict pentru a pune lucrurile pe un făgaș normal.

Marie nu rezistă însă, merge și îi spune lui Samir ceea ce aflase de la fiica sa, iar acesta ia măsuri disperate cu angajata din curățătorie care, se pare, era și ea implicată în tăvălugul evenimentelor.

Filmul se încheie cu plecarea lui Ahmad în Iran și cu Samir, care merge la spital, la nevasta sa, căreia îi testează simțul olfactiv cu parfumul ei preferat pentru a vedea dacă are reacții.

Filmul este o dramă de cel mai înalt nivel, fără efecte speciale, fără sex și fără a dezbate un subiect de senzație. Ceea ce contează este maniera genială de realizare și modul aproape revoluționar în care cadrele se derulează; iar dialogurile profunde cresc în așa fel în intensitate, și sunt așa de bine pliate pe scenele dramatice, încât te țin pur și simplu legat de scaun, de la început și până la sfârșit.

”Le Passe” este unul dintre puținele filme pe care l-am văzut cu răsuflarea tăiată, iar pe măsură ce se scurgea timpul, mă uitam să văd cât mai durează, căci îmi părea rău că se termină. Totuși, așteptam și sfârșitul, și eram foarte curios să văd cum se vor rezolva conflictele și pe ce căi vor porni personajele. Numai că regizorul alege o variantă de excepție, întâlnită doar în producțiile care contează cu adevărat, și anume aceea de a lăsa finalul deschis.

Așadar, finalul din ”Le Passe” este deschis, dar imposibil. Scena cu bărbatul care îi testează cu parfum simțurile femeii aflată în comă este de un dramatism exagerat, dramatism care va atinge negreșit corzile cele mai sensibile ale privitorului, și este imposibil să nu-i stoarcă câteva lacrimi de suferință. Sfârșitul îți dă peste cap așteptările, îți întunecă gândurile, îți atinge sufletul, îți pătrunde în minte și ore bune după aceea nu te lasă în pace. Fără să vrei te pui în pielea personajului și îți dai seama că de-abia de-atunci încolo începe adevăratul calvar al conștiinței.

”Le Passe” nu este doar o dramă puternică, sau o telenovelă, așa cum am citit într-un comentariu al unui oarecare, este, înainte de toate, o realizare psihologică rafinată, o producție sublimă în care se intersectează mai multe planuri, între care cel moral este primordial. În afară dramei, regizorul pune accent pe adevăr, dreptate, libertatea de a alege, onestitate, înțelegere, respect etc. Dar toate acestea vor fi dezvoltate în filmele următoare.

Cum ne strică porcul Crăciunul

În urmă cu ani de zile, pe când vorbeam cu bunicii și străbunicii mei, pe care i-am prins în viață până târziu, adică până pe la 20 de ani ai mei, ceea ce înseamnă că am putut să am discuții profunde și serioase cu ei, aflam că aceștia se săturau de carne doar de Paști și de Crăciun. În restul anului mâncau cu totul altceva, găteau mai mult legume sau mâncau preparate din lapte, ba chiar erau dăți când răbdau de foame, sau mâncau o singură masă pe zi. Mai mult decât atât, ca și când n-ar fi fost de-ajuns că se chinuiau cu mese sărace în proteine, erau obligați de către părinți să țină și toate posturile care erau trecute în calendar, așa că, pe parcursul unui an, în afară de Paști și Crăciun, dacă mai apucau câteva dăți când mâncau carne, iar asta se întâmpla atunci când mai tăiau câte o pasăre, în special găini. Dar cât să le fi și ajuns o găină când ei erau 5-6 oameni flămânzi într-o familie?

În aceste condiții, când îndurau frigul iernilor geroase de-atunci, când nu se simțeau mai niciodată sătui din cauza posturilor lungi pe care erau forțați să le respecte,când consumau numai mămăligă și mălai în loc de pâine, când nu aveau nici grăsime suficientă ca să pună în tigaie, aproape că e de înțeles de ce așteptau cu atâta nerăbdare să taie porcul și să-l pregătească așa cum știau. Ceea ce este greu înțeles însă, este cum de în zilele noastre, când fiecare mănâncă aproape când poftește carne, când poate să-și cumpere cârnați, șorici și slănină, când nu mai ține nimeni posturile întregi, ei bine, cu toate acestea, cum de există încă euforia absurdă de a tăia porcul în preajma Crăciunului?

După părerea mea, deși am fost și eu crescut în spiritul acestei așa-zise tradiții, și chiar îmi făcea plăcere să iau parte la acest ritual în copilărie, îmi dau seama că a tăia porc pentru consum în familie reprezintă o ticăloșie dintre cele mai mari care pot fi aduse firii. Toți medicii, specialiștii care se ocupă cu studiul sănătății umane și nu numai, împreună spun cât de dăunătoare este carnea de porc asupra organismului și ce boli poate întreține sau provoca pe termen mediu sau lung. Cu toate acestea, deși toată lumea știe, căci, slavă Domnului, mediile de informare sunt extrem de diversificate și puternic penetrante în zilele noastre, românul nu se lasă și taie porci din greu, mai ales la sate, pentru că, ne zice el, ”așa ne-am obișnuit din bătrâni”, sau, ”nu se poate Crăciun fără porc în coteț”. Și nu doar că-i taie, moare de nerăbdare să-i și pregătească ”în mod tradițional.”

Acest ”mod tradițional” este un clișeu mestecat de televiziuni an de an și servit sub formă de manipulare pe mesele milioanelor de proști. Preparatele din porc reprezintă unele dintre cele mai toxice alimente care există, iar pe cei care le consumă în mod constant îi trimit direct la moarte. Am stat câteva minute și m-am gândit: în preajma Crăciunului nu sunt doar unul-două astfel de preparate, ci zeci, toate din carne de porc, toate consumate la fiecare masă într-un interval de trei săptămâni. Cât de limitat mintal să fii, și cât de puțină imaginație să ai, ca toată hrana ta să se rezume la atât, mai ales când știi că tot ceea ce mănânci îți face rău sau te îmbolnăvește?

Cât timp să ai să-l dedici ca să prepari bombe alimentare? Și de ce? Ca să nu încalci tradiția? E o tâmpenie fără doar și poate. Din cauza sărăciei? Nu cred.

Dacă-ar fi după mine, n-aș crește niciodată porc cu scopul de a-l sacrifica pentru a-l consuma eu sau familia mea. Nu sunt extremist, nu spun că nu m-aș atinge de carnea de porc, dar mai mult de o friptură slabă, o dată, de două ori pe lună, nu mi-ar trebui. Nu am nevoie de mai mult căci, din fericire, sunt alte alimente sănătoase și sațioase care pot fi mâncate.

Nu m-am interesat îndeajuns, dar în momentul de față nu-mi vine în minte un alt popor care să taie porc de Crăciun. Știu că americanii, de exemplu, pregătesc curcan la cuptor, am înțeles că și spaniolii și francezii la fel. Alte popoare mănâncă pește și fructe de mare, sau preparate din lapte. Numai românii taie porci, iar obiceiul cu porcul sacrificat de Crăciun cred că a pornit din cauza sărăciei. Așa cum spuneam mai sus, stând nemâncați cu zilele, răbdând de frig și ținând posturi interminabile, ce alt animal i-ar fi îndestulat cu carnea lui mai bine decât porcul. Porcul se crește ușor, dă carne multă, carnea se digeră greu și ține de foame mult timp. În plus, tot de la porcul tăiat de Crăciun se păstrează carnea în untură, iar unii o mănâncă vara.

Acest obicei, așa cum se transmite el de sute de ani, arată încăpățânarea fără margini a semenilor noștri în zilele de azi. Dacă în trecut, după cum am văzut, tradiția sacrificării porcului avea o explicație practică ce reușea să-i scoată din foame pe mulți, astăzi, când există atâtea alte surse de alimentare, și când lumea își permite, de bine de rău, să umple supermarketurile pentru cumpărături, tăierea porcului pare a fi mai mult încăpățânare, ba chiar prostie. Cum poți să numești altfel mentalitatea care te determină să bagi boală în corp cu bună știință? I-aș mai putea zice rezistență la nou, blocaj mintal, imaginație sărăcăcioasă, comoditate, teama față de ce va zice altul, acțiune de turmă. Și barem de-ar fi numai atât. Dar nu este, mai e vorba și de timpul pe care-l dedici ca să pregătești porcul, iar toată pregătirea durează aproape o săptămână, iar când vine Crăciunul ești frânt de oboseală și nu mai ai chef de nimic. Și dormi, mănânci și bei, iar după ce Sărbătoarea trece, spui că ”n-a avut niciun farmec Crăciunul ăsta.”

Un exemplu de dispreț

Era târziu afară, cred că trecuse de ora 8 seara într-una din zilele trecute, când am fost la bancă să scot niște bani dintr-un bancomat. Am băgat cardul în aparat, am tastat suma, mi-a ieșit cardul afară, iar imediat după asta ecranul s-a făcut negru, ca și cum ar fi fost scos din priză, iar banii niciunde. Am așteptat câteva secunde să văd ce se întâmplă, nimic. M-am uitat atent, atât la bancomat, cât și în jur, și mi-am dat seama atunci că, în banca la care era alipit bancomatul, lucrau câțiva muncitori. Am bătut în ușă și i-am întrebat ce s-a întâmplat, dar n-am primit niciun răspuns clar, mi-au dat de înțeles că nu știu nimic. Am insistat și, până la urmă, văzând că nu plec, a venit un gardian care mi-a spus că nu știe nici el despre ce este vorba, dar că este foarte probabil să fi sărit o siguranță de la bancomat și astfel să fi ieșit din funcțiune. L-am întrebat cum e posibil, dar n-a vrut să-mi mai dea detalii, mi-a sugerat, în schimb, să sun la un număr de telefon afișat pe bancomat, să-i spun operatorului ce se întâmplase și să revin a doua zi la bancă și să rezolv problema. În același timp, mi-a dat de înțeles că n-am de ce să-mi fac griji, atât timp cât banii nu ieșiseră, ei vor rămâne blocați în aparat și, cel mai probabil, nici nu-mi vor fi fost scăzuți din cont.

Nu i-am dat crezare, căci mai pățisem tot felul de întâmplări bizare cu băncile, toate pe banii mei și în pierdere pentru mine, așa că m-am dus imediat să verific suma la un alt bancomat. Cum am tastat pinul și am dat să-mi afișeze soldul existent, am observat că aveam cu 200 de lei mai puțini bani, adică exact suma pe care o tastasem la bancomatul de dinainte. Cu alte cuvinte, bancomatul îmi scăzuse 200 de lei din cont, dar eu nu văzusem fizic acei bani pentru că, tocmai în momentul în care banii ar fi trebuit să iasă afară din aparat, acesta ieșise din funcțiune.

Am sunat, așa cum, probabil, ar fi făcut oricine în situația mea, la numărul de telefon afișat pe ATM. Am așteptat minute bune și, până la urmă, mi-a răspuns o operatoare care și-a spus numele imediat, m-a întrebat ce s-a întâmplat, i-am spus. Mi-a răspuns că bancomatul respectiv îi apare în sistem ca fiind funcțional. I-am precizat că are în continuare ecranul întunecat și că nu se poate derula nicio operațiune la el. Mi-a zis atunci să revin a doua zi la bancă și să depun o contestație, după care m-a mai întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva.

Când am auzit-o, nu mi-a venit să cred. ”Păi, m-ați ajutat cu ceva?”, o întreb. ”V-am spus că puteți veni mâine să depuneți o contestație.” ”Dar eu am nevoie de bani acum”, i-am replicat. ”Îmi pare rău, zice, n-am de unde să vi-i dau.Veniți mâine și depuneți contestația. Vă mai pot fi de folos și cu altceva?” Ce să-i mai fi zis? I-am spus că, oricum, nu mă ajutase cu nimic, mi-ar fi trecut prin cap și fără sfaturile ei să mă duc a doua zi la bancă și să spun acolo ce mi se întâmplase, numai că eu crezusem că ea îmi poate oferi o soluțe pe moment, dar cum nu mi-o oferise, i-am mulțumit și i-am răspuns că nu mai am ce să o întreb. Totuși, înainte de a închide, ca un impuls de moment, mi-a venit ideea să o întreb cât durează până se rezolvă contestația. Răspunsul pe care mi l-a dat a fost halucinant: ”50 de zile lucrătoare”, zice.

Nu cred să fi avut vreo ieșire verbală violentă la auzul acestui răspuns. De obicei mă controlez bine în mai toate situațiile și, deși eram în pierdere evidentă în acest caz, cred că i-am vorbit civilizat. Nu rețin, totuși, ce i-am zis, probabil i-am spus că mi se pare a fi o nebunie sau o absurditate acel interval de timp atât de mare pentru a rezolva o problemă atât de clară, dar țin minte că ea mi-a replicat sub forma ”haideți să menținem un limbaj de bun simț. Altfel, voi fi nevoită să vă închid telefonul.”

Prin urmare, bancomatul băncii lor îmi furase mie banii, și tot eu eram acela care trebuia să mă port civilizat. Să zicem că așa ar fi fost normal, numai că puțin îmi păsa mie atunci, simțeam o nevoie disperată să o iau la palme, să îi trag câteva picioare în stomac și să o izbesc cu capul de asfalt. Și, poate, totuși, mi s-ar fi părut a fi fost o lecție prea blândă față de ceea ce credeam că merită.

În sfârșit, până la urmă am încheiat discuția cu acea individă robotizată, care nu avea niciun fel de cunoștințe cu privire la întâmpinarea furiei, ceea ce îmi demonstrează că, până la urmă, oricine poate fi operator, iar în secunda următoare m-am simțit nu doar speriat, ci și pierdut. M-am gândit că aceia ar fi putut fi ultimii mei bani, cu care urma să vin acasă, iar eu mă puteam găsi într-o gară sau într-un aeroport. Ce aș fi făcut? Rămas singur, poate în țară străină, poate chiar fără mâncare și fără credit pe telefon, ajungi cerșetor în gară, fiindcă, dacă stai după bancă, trebuie să aștepți 50 de zile ca să-ți primești banii înapoi, și nici atunci nu se știe sigur dacă problema ta se rezolvă în mod favorabil pentru tine. Iar situația imaginată de mine aici nu este tocmai întâmplătoare, cu banii pe care voiam să-i scot urma să-mi cumpăr bilet de tren a doua zi, să mai iau unele cadouri mici și să vin acasă.

Ținând cont de această întâmplare, m-am gândit în continuare dacă ar fi atât de imposibil ca banca, oricare ar fi ea, deși în acest caz e vorba de BCR, într-o zi oarecare, când merg să-mi verific contul, să-mi afișeze unul cu mult diminuat, sau inexistent. Iar când mă duc să fac contestație, să mi se spună că o să facă verificări timp de 50 de zile, iar după ce trece această perioadă, să mi se spună că, de fapt, contul mi-a fost spart, mi-au fost furați banii și că nu se știe ce se va întâmpla pe mai departe, căci e foarte greu să mai fie recuperați, dar să aștept, o să mă anunțe ei când rezolvă ceva. Rămas sărac, demoralizat și fără ajutor, cum să te mai judeci, cu cine și cu ce?

Iată cum, banul, devenit indispensabil în zilele noastre mai rău decât oricând, reprezintă o sursă permanentă de stres și panică, indiferent câți ai avea și oriunde i-ai ține. În societățile civilizate și dezvoltate, cele care respectă individul și drepturile lui, o bancă nu și-ar pemite să amâne 50 de zile rezolvarea problemei unui client de pe urma căruia trăiește. Chiar așa, eu mi-am luat salariul timp de patru ani prin BCR, plus că am primit alți bani, din alte surse, tot în contul BCR. Prin urmare, această așa-zisă bancă, în toți acești ani, a rulat sute de milioane, bani ai mei, și și-a extras comisioane din ei. Cu toate acestea, BCR își permite să mă amâne 50 de zile până a-mi da înapoi banii mei pierduți în urma unei defecțiuni (sau furt – pentru că nu știu dacă nu cumva acei muncitori au scos ATM-ul din priză după ce eu am tastat suma pe care voiam să o extrag) a bancomatului lor. Ce făceam dacă, în loc de 200, scoteam 2000 de lei? Sau 10000? Atunci, oare, tot așa procedau? Tare mă tem că da.

Acum, problema nu este numai a BCR, ci și a sistemului românesc. În general, tot ceea ce este românesc, fie că vorbim de servicii, de produse, de bănci, sau de altceva, înseamnă hoție, furt, jaf, manipulare ordinară, calitate proastă, bătaie de joc, dispreț față de client etc. De obicei nu cumpăr produse românești, iar dacă nu am încotro, mă feresc cât pot de cele fabricate în Moldova, Muntenia sau Oltenia (deși eu sunt oltean). Când vine vorba de bănci, cu toate că aș vrea să evit cât pot să am de-a face cu ele, le aleg tot pe cele străine 100 %. Sunt convins că toate băncile escrochează și fac cămătărie acoperită de lege, dar știu că cele românești procedează mai fără milă decât toate. La BCR am fost forțat să-mi fac cont și card, altfel nu-mi primeam salariul. Cu toate acestea, așa cum mă așteptam, BCR m-a înșelat de două ori și nu s-ar sfii să o facă și de-acum încolo. (A doua oară s-a întâmplat când n-am putut să scot 100 de euro din contul meu de euro, căci mi-au zis că le trebuie aprobare de la Centrală – habar n-am ce înseamnă asta – iar în momentul acela nu se afla nimeni în Centrală și mă îndemnau să revin a doua zi. Ideea e că mie îmi trebuiau banii urgent ca să plătesc două bilete de avion, altfel pierdeam rezervarea, așa că am fost nevoit să scot lei de la bancomat și să cumpăr cu ei euro, deși aveam peste 100 de euro în cont).