Câinii maidanezi - de la utopie la salvare

În urma discuțiilor devenite lege legate de eutanasierea câinilor fără stăpân , a început pe internet, de câteva zile, o campanie furibundă de manipulare prin imagini, fără precedent chiar și pentru mediul on-line. Astfel, fotografii cu căței cu ochi blajini, cu maidanezi dintre cei mai reușiți, cu exemplare de rasă, cu câini care ajută persoane cu handicap, cu câini scheletici sau cu haite măcelărite în băi pe sânge au populat până la refuz mediul virtual, iar cei care le-au postat au considerat că, în acest mod, îi sensibilizează pe cei care le privesc și că, probabil, credeau ei, vor scoate lumea la proteste, astfel încât legea pentru eutanasiere să nu fie adoptată. De cele mai multe ori, fotografiile de acest tip, am observat, erau însoțite de mesaje lacrimogene puternice și, din câte am putut să constat, fiecare primea zeci de like-uri și zeci de comentarii.

O astfel de fotografie, cea care m-a uimit cel mai mult, a fost a unei prietene, specialistă, de altfel, în manipulare, care a postat o imagine cu un cățel cu ochii rugători, iar deasupra ei un mesaj de genul: ”Eu când urmez să fiu omorât? Azi, mâine, sau poimâine? Sau, poate, peste o lună? Ce vină am eu? etc”

Acum, se știe clar, psihologic e deja demonstrat demult, imaginile sensibilizează mai mult decât cuvintele, iar imaginile însoțite de cuvinte sensibilizează și mai mult. Dar, după părerea mea, e limpede că aproape toate aceste imagini sunt manipulative deoarece, în primul rând, nimeni nu a zis că vrea să se atingă de câinii de rasă, de cei care ajută persoanele cu handicap, sau de cei care sunt utili pentru om.

Apoi, imaginile cu câini măcelăriți în masă și cu sânge împrejur au un scop cât se poate de pervers, încercând să inducă idee că așa se va întâmpla dacă se adoptă legea. Ori, deocamdată, nimeni nu știe cum va fi, nu se știe nici dacă legea va fi adoptată sau nu. În realitate nu se știe încă nimic clar.

În al doilea rînd, cei care manipulează prin imagini, atât știu să facă. Ei nu au niciun plan, nicio idee, nicio soluție concretă, nimic. Întrebarea de bază este: vrem sau nu să mai fie câini pe străzi? Cum răspund ei la această întrebare? Într-un singur fel: nu omorâți câinii. Desigur, nu-i omorâm, dar ce să facem cu ei? Tăcere.

Cainii vagabonzi - Utopia adaposturilor si cine are de castigat din asta

Varianta cu adăposturile, pe care o propun unii, este o soluție cât se poate de proastă, nu este nici măcar o pseudo-soluție, este o utopie pur și simplu. De ce este așa? Pentru că, e limpede, nu există locuri pentru cât de mulți câini sunt. Apoi, și dacă ar exista, în momentul în care bagi 65000 de câini în cuști, aceștia s-ar măcelări între ei mai rău decât dacă ar fi împușcați.

Întâmplarea face ca, o perioadă, în spatele casei mele de la țară să existe un astfel de adăpost pentru câini, construit de primărie. Nu pot să spun ce larmă era acolo seară de seară, ce urlete, ce scâncete, ce bătăi. Mai mult decât atât, omul care avea câinii în grijă, le vindea mâncarea cât putea de mult, iar câinilor le dădea firimituri. Peste toate acestea, la un moment dat, când primăria a considerat că nu mai e rentabil să susțină acel adăpost, a declarat că nu mai are fonduri și basta. Câinii au fost eliberați, n-a mai vorbit nimeni de ei, iar acum umblă în haite furând găinile oamenilor de prin curți. De aici și până la a fi otrăviți de către localnici e un pas extrem de mic și chiar se întâmplă uneori. Asta vor și susținătorii adăposturilor?

În mod categoric da. Iar dintre toți, cei mai înfocați susținători ai adăposturilor sunt cei din ONG-uri, pentru că ei sunt cei mai interesați ca problema să nu se rezolve. Ei vor câini pe străzi pentru că de pe urma acestora câștigă bani. Bani mulți. Această explicație a mea este valabilă prin ea însăși, nu are nevoie de nicio demonstrație pentru a exista. Se vede clar, cu ochiul liber, câinii sunt pe străzi, iar adăposturile sunt câteva. Banii s-au luat, s-au tocat pe salarii, iar câinii sunt, în continuare, o problemă. ONG-urile vor să mențină problema pentru ca să poată să toace la infinit sume de bani. ONG-urilor de acest tip le convin legile încurcate și lipsa măsurilor ferme. În acestă mocirlă, în România, ele trăiesc binișor, se ascund, țipă, dar nu fac mare lucru. Reacțiile din Parlament sunt de formă, în realitate se bucură cât pot că legea a ieșit în așa fel încât să poată supraviețui în continuare, invocând mereu și mereu grija față de câini.

Pe de altă parte, nu știu dacă a făcut cineva profilul unui ”iubitor” fanatic de câini maidanezi, dar mie îmi apare cam așa: persoană isterică, singură sau cu probleme în familie, în vârstă sau cu probleme de sănătate, inflexibilă, fără prea multă cultură, având mult timp liber la dispoziție și, pe alocuri, răutăcioasă. O astfel de persoană ”iubește” câinii pentru că nu poate iubi oamenii, sau nu este iubită de nimeni. Neputând lăsa nimic de la ea, nefiind tolerantă, se îndreaptă către câini pentru că aceștia nu-i cer nimic. Pe câini îi poate manipula, minți, ține la ușa sau ignora. Apoi, cu un colț de pâine, îi câștigă imediat de partea ei. Câinii nu cer, ci doar oferă. Pe câini îi poate folosi când are chef, după care poate uita de ei. Pe câini îi poate lăsa în frig și-n ploaie, ba chiar și nemâncați. Aceștia nu se supără. Ori, cu oamenii, nu merge așa.

Acum, evident că eu nu susțin uciderea câinilor în masă, deși am fost atacat de nenumărate ori de câini. În primul rând pentru că e o metodă barbară, care nu se potrivește cu secolul în care trăim. Și, în plus, nu câinii sunt vinovați fiindcă sunt pe străzi.

 Apoi, nu am fost educat în acest fel. Niciodată nu am omorât sau bătut un câine, nici măcar nu i-am lovit, iar apă și mâncare le-am dat de nenumărate ori (mă refer la cei din curte). Familia mea a adoptat zeci de câini, uneori unii simpatici, alteori niște javre ordinare, iar acum avem vreo patru. Toți cresc pe lângă casă și ne sunt de folos.

Îmi plac și-i respect pe iubitorii adevărați de câini (sau de orice alt animal), cei care își asumă responsabilități atunci când vine vorba de creșterea lor, nu pe istericii cu spume la gură care propun variante fanteziste, doar ca să se afle în treabă și să mai obțină un ciolan de ros. Într-o țară normală, în care oamenii s-ar fi respectat și ar fi vrut să rezolve definitiv o problemă, ar fi sterilizat pe banii lor câinii din jurul blocurilor, și ar fi fost mult mai bine pentru toți. În schimb, ei preferă să le cumpere oase și să le împrăștie pe trotuar. Sau să le arunce resturi pe geam. Așa își arată ei dragostea?

 Dacă s-ar fi făcut treaba asta de ani de zile, acum n-am fi avut niciun câine. Dacă oamenii ar fi sterilizat câinii de lângă bloc, dacă alții i-ar fi adoptat, iar dacă autoritățile și ONG-urile i-ar fi sterilizat pe cei de lângă orașe, problema ar fi fost rezolvată în cei 23 de ani. Totuși, dacă s-ar face susținut și în prezent, în mod cinstit, aș plăti și eu sterilizarea câte unui câine pe lună timp de un an de zile.

Din păcate nimeni nu vrea să ia măsuri concrete, realiste, umane, toți preferă  să se agite ca să nu piardă ceva, sau să câștige ceva. Alții se agită din prostie, iar alții din isterie. Din acestă cauză cred că problema câinilor este una fără soluție, mai ales că nimeni nu vrea să o rezolve.

Amintiri (neplăcute) despre câinii vagabonzi

Cât de penibil și absurd poate fi să locuiești într-o capitală, europeană, (oare?) în care un copil nevinovat moare, în chinuri, într-un parc, omorât de câinii vagabonzi care l-au luat drept pradă? Și nu e singurul caz.
În perioada în care am lucrat la DGASPC, în București, în sectorul 3, au fost vreo 2 ani în care am făcut anchete sociale, mergeam, adică, acasă la oameni, pe aproape toate străzile din sector, de cele mai multe ori singur și doar de puține ori însoțit de câte un coleg. De fiecare dată, când pășeam printre blocuri – uneori pe înserat, mai ales iarna – mă temeam nespus de câinii vagabonzi, pe care îi întâlneam peste tot, indiferent de stradă sau alee. Unii stăteau la intrarea în bloc și îmi era frică să intru, așa că stăteam minute în șir până ieșea un locatar ca să-i îi alunge de-acolo; alții aveau cuști făcute lângă bloc, cu recipient pentru apă și mâncare alături, și dacă vedeau că mă apropii, se repezeau să mă muște; am mai întâlnit câini vagabonzi în scara blocului, lăsați să intre de către oameni inconștienți, câini care au sărit, de mai multe ori, să mă muște, noroc că i-am văzut înainte de a intra sau, și dacă am intrat, i-am observat în momentul în care s-au repezit, astfel că am avut timp să mă dau repede înapoi și să închid ușa în urma mea.
Câinii vagabonzi din sectorul 3 umblau în haite, mai ales pe străzile secundare și începeau să se încaiere în apropierea ghenelor de gunoi. Țin minte că am văzut o dată, în timp ce mergeam la o anchetă, undeva prin cartierul 23 August (nu știu dacă acum se mai numește așa) și în preajma unor tomberoane – am văzut, deci, vreo trei țigani care se băteau cu câinii în parte, oamenii cu bâte în mâini, câinii ripostau cu colții, și se luptau astfel în plină stradă, pentru a câștiga supremația asupra maldărelor de gunoaie. Eu, când vedeam asemenea scene, sau când vedeam doar haitele că se plimbau nestingherite pe străzi, eram nevoit să le ocolesc cât puteam de mult, mai ales din cauza fricii ce mă cuprindea instantaneu, căci mă gândeam că, dacă nu o să se repeadă ei la mine, e posibil să mă împiedic eu, să mi se facă rău sau mai știu eu ce și, dacă picam jos, cu siguranță m-ar fi mâncat și ar fi fost posibil chiar să nu mai fi scăpat cu viață.
Am mai văzut câini care au sărit să-i muște pe alții, uneori chiar i-au înconjurat, iar eu, în loc să mă fi dus să-i apăr pe cei în pericol, am fost primul care am fugit. Am fugit pentru că, da, recunosc, îmi e frică de câini, mai ales pentru că am fost terorizat de aceștia încă din copilăria mea, în vremea în care mergeam în școala primară, iar acum, oricât ar părea de ciudat, ziua, în amiaza mare, în București, sunt străzi pe care nu trece nimeni, iar câinii își fac de cap. Pe astfel de străzi, de vreo două-trei ori cred, am fost și eu pus la zid, sau lipit de vreun gard, iar singura mea ”armă”, ca să mă apăr, era geanta pe care o aveam în mână. Totuși, nici eu nu-mi explic cum, deși am fost speriat de câini de când mă știu, niciodată n-a reușit încă să mă muște vreunul, oricât de mulți ar fi încercat, dar nu pot spune că am fost eu un mare viteaz în a mă lupta cu ei, ci, mai degrabă, aproape inexplicabil, am avut noroc.
Tot bântuind atâția ani pe străzi, de multe ori fără să știu unde mă aflu și încotro mă duc, adâncit cumva în propriile-mi gânduri, mi s-a întâmplat să observ, din când în când, și câte-o operațiune extrem de firavă de capturare a unor astfel de maidanezi. Știu că, de fiecare dată, am stat în loc și m-am uitat să văd ce se întâmplă.
Așadar, vedeam câte doi oameni, niciodată mai mulți, care fugeau în jurul blocului, chipurile, după câte un câine, însă eu n-am văzut niciodată câinele, vedeam doar lațurile din sârmă pe care le țineau în mâini și auzeam potopul de înjurături ce se abătea asupra lor. Pensionari și pensionare, oameni cu mintea îngustă, bețivi laolaltă cu gură-cască, bălăcăreau toți, ca la ușa cortului, pe cei doi oameni care veniseră să-și facă treaba. După mintea lor, cei care veniseră să prindă câinii, erau făcuți criminali, nerușinați, hoți, derbedei, borfași, nenorociți, porci ș a m d. Și, ca și când ploaia de înjurături și insulte nu era suficientă, unii aruncau cu borcane în capetele hingherilor, cu resturi de mâncare, cu coji de pâine, cu ouă și cu tot ce apucau, ba chiar chemau și poliția. În aceste condiții, când un bloc întreg se năpustea asupra a doi oameni, când o stradă era agitată și când poliția venea la fața locului, n-am văzut niciodată ca hingherii să fi prins numai și un câine. Probabil că, acei câini (puțini) care se aflau deja prin adăposturi, erau aduși de pe câmp, din apropierea gropilor de gunoi, niciodată dintre blocuri.
Recent, am călătorit, în concediu, în Europa, timp de trei săptămâni. Niciunde - și m-am uitat peste tot - n-am văzut un singur câine vagabond. Nici în Madrid și nici în Paris. Și gunoaie am văzut și la ei, chiar multe. E aproape absurd să te întrebi de ce la ei se poate și la noi nu. Nu știu exact de ce la ei se poate, nici nu e treaba mea să aflu, dar cred că, dacă nu acum, cândva, cu siguranță, autoritățile lor au luat măsuri.
Ce face, la noi, Oprescu? În mod clar face nimic. Niciodată el nu va putea rezolva situația câinilor vagabonzi. Nu are curaj să o facă dar, mai mult decât atât, nici nu știe. Și nici nu are capacitatea psihică necesară să reziste într-o astfel de problemă. Omul este limitat mental, inflexibil, infatuat, cu tendințe autoritariste și nerușinat. Este tot ce poate fi mai rău pentru un primar de capitală europeană. Este, după părerea mea, cel mai penibil primar pe care l-a avut Bucureștiul, de la Halaicu încoace. Oprescu este un nemernic ordinar, un golan în costum scump, un șmecher de teapa lui Serghei Mizil, a lui Mădălin Voicu și a lui Becali. Oprescu nu are nicio idee a lui despre nimic.
Urmăriți-l când apare la televizor. Veți vedea că nu va răspunde la nicio întrebare serioasă, nu va recunoaște nimic din ce apromis, nu va avea nicio realizare ca primar, niciun proiect de bun simț, nicio vorbă înțeleaptă, ceva care să poată fi dat ca citat, nimic. Numai gargară. Din situațiile dificile ”se scoate” cu ajutorul unor glume jalnice, iar dacă reporterul – sau cine-o fi – insistă, trece la înjurături pe față, la intimidare verbală și la amenințări. Oprescu se strâmbă, se jură, se blesteamă și blesteamă, se închină și zbiară. Minte de îngheață apele, exact ca Vadim. Și, totuși, unii îl văd în continuare ca pe-o icoană, deși el este un geam plin de zoaie. Oare, așa de proști să fie românii? Așa de proști încât să-l voteze ca președinte? Căci, așa se auzea într-un timp, dacă Sorin Oprescu ar candida la președenție, cică ar câștiga. Ce-ar putea fi mai rău decât atât?!
Iar în tot acest timp, până ne vom hotărî a cui e vina și cine trebuie să ia măsuri, mai mor oameni, din când în când, mușcați de câinii lui Oprescu.

Singur în Berlin

Hans Fallada este pseudonimul literar al lui Rudolf Wilhelm Friedrich Ditzen, un scriitor de origine germană, care a murit în 1947. Hans Fallada a fost un scriitor destul de controversat la vremea lui, deoarece, din câte m-am interesat, a continuat să scrie în timpul dictaturii lui Hitler, chiar dacă romanele sale se înscriu în spectrul realismumui obiectiv. De asemenea, controversele cu privire la acest scriitor provin și din faptul că, se pare, în timpul vieții, acesta a avut probleme cu alcoolul, a fost o fire anxioasă, veșnic îndatorat și internat, de multe ori, în clinici de psihiatrie.
Romanul ”Singur în Berlin” este cel mai bun pe care l-am citit despre rezistența germană în timpul dictaturii naziste. Acțiunea se petrece, evident, în Berlin și se desfășoară pe durata a doi ani, între 1940 și 1942. Personajele principare sunt doi muncitori germani, Anna și Otto Quangel, care au un băiat trimis pe front și despre care află, chiar în debutul cărții, că a fost ucis în luptă. În acest punct, optica celor doi, cu privire la Hitler și la regimul său, se schimbă radical. Ei consideră că Hitler a fost cel care le-a omorât băiatul, din moment ce l-a trimis pe front, își dau seama că regimul nazist este unul absurd și criminal, iar drumul pe care a pornit țara se va sfârși într-o tiranie cum n-a mai existat. Astfel, Otto Quangel nu mai rezistă tentației de a protesta și se apucă să împrăștie, cu ajutorul soției, cărți poștale, pe care trece, ca să vadă și ceilalți, abuzurile regimului observate de cei doi eroi în viața de zi cu zi. În timpul dictaturii naziste acest act constituia o crimă de neiertat.
Alături de Otto Quangel și nevasta sa, în roman își mai fac apariția și alte personaje, reprezentative, evident, pentru vremea lor. Astfel, odată cu distribuirea primei cărți poștale, în scenă apare inspectorul de poliție Escherich, un personaj robotizat, fără scrupule și interesat de propria ascensiune, a cărui armă principală, pentru prinderea lui Otto Quangel, este răbdarea. Răbdarea fără margini îi va scoate din sărite pe șefii săi, îl va compromite pe el însuși, după care va fi reabilitat, iar spre final, se va vedea, va suferi o revelație care-l va costa viața.
Un alt personaj, pe care autorul îl prezintă pe larg în cartea sa, în diverse ipostaze, este tânărul Persicke, un SS-ist notoriu, fidel lui Hitler până în măduva oaselor și dedicat întru totul politicii partidului național-socialist. Persicke, așa cum este prezentat în roman, pare a fi genul de ciminal fără niciun Dumnezeu, omul fără suflet, infractorul lipsit de orice urmă de conștiință. În numele unei dreptăți închipuite, bazată, în mod clar, pe îndoctrinarea masivă, pe mituri și halucinații, dar și ca urmare a unei lăcomii ieșite din comun, acesta, deși are numai 18 ani, își terorizează familia, jefuiește o bătrână evreică și dă vina pe alții, își ține tatăl închis într-un azi și, mai mult decât atât, îi dă ordin doctorului, care-l avea sub supraveghere, să-i facă o injecție și să-l omoare.
În romanul ”Singur în Berlin” lumea este întoarsă cu susul în jos, iar asta se face în numele unei fericiri viitoare veșnice. Oamenii se folosesc de diverse tertipuri medicale pentru a scăpa de război, iar munca nu le aduce nicio satisfacție. Așa că, cei mai mulți dintre ei, preferă să trăiască vagabonzi și să se ocupe cu furturile și cu turnătoriile. Fiecare mănâncă ce prinde, doarme unde apucă, păcălește pe oricine. Pentru câteva mărci, sunt în stare să-și vândă la Gestapo și prietenii și familia și sufletul. Ei nu-și mai aparțin lor înșiși, nici celor dragi, sunt cu totul la dispoziția Fuhrer-ului și a Gestapo-ului. Orice vorbă spusă aiurea, orice privire nevinovată, orice întâlnire în plină stradă pot constitui acte de trădare și fi echivalate cu trimiterea în lagărele de muncă forțată.
”Singur în Berlin” este o carte tulburătoare, dură, necruțătoare, de la un capăt la altul, dominată de o atmosferă întunecată, plină de panică și groază. Iar sfârșitul nu lasă loc niciunei speranțe.
Autorul este un realist autentic, nu înfrumusețează fraza prin descrieri inutile, nu cruță pe nimeni. Te ia, pur și simplu, de guler și te poartă după el ca să-ți arate ce s-a întâmplat. Riscul e mare căci poți rămâne șocat dacă te întrebi ”Cum a fost posibil?”.