Mai stupid nici că se poate

După mine, un SF este ori genial, ori prost cu desăvârșire. Cale de mijloc nu cred că există când ne referim la un asemenea gen. ”Prometheus”, cel mai așteptat film al anului trecut, face parte, cu siguranță, din a doua categorie, fiind unul dintre cele mai stupide SF-uri pe care le-am văzut până acum.
Când am început să-l vizionez, citind despre el înainte, mă așteptam să trateze o idee măreață, să ne aducă ipoteze interesante, noi sau de-a dreptul senzaționale. De asemenea, mă așteptam să văd costume deosebite, decoruri extravagante, peisaje fantasmagorice, efecte speciale înalte, iar toate acestea aș fi vrut să fie învăluite într-un suspans din ce în ce mai trepidant și într-o muzică ce-mi va fi rămas în minte o perioadă nedefinită. Prestația actorilor credeam că va fi, de asemenea, pe măsura așteptărilor, iar când am aflat că din distribuție face parte și Charlize Therone, n-am putut decât să mă bucur.
Speranța a durat până ce filmul a început. Imediat după debut, mi-am dat seama că filmul va fi, dacă nu catastrofal, cel puțin jalnic, iar dacă am rămas să îl văd până la final, am făcut-o numai pentru Charlize Theron, dar și pentru a vedea cât de slabă va fi această producție. De fapt, ce am văzut? Un echipaj uman însoțit de un robot foarte dubios călătorea, de peste doi ani, înghețați fiind, prin Spațiu, pentru a ajunge la o planetă pe care, cel puțin doi dintre membrii echipajului, credeau cu toată tăria că s-ar afla creatorii Omenirii și, astfel, veneau aici ca să aducă pe Pământ dovezi indubitabile despre cum a apărut Omul și cine i-a dat naștere. De la început, echipa de exploratori a părut dezbinată, nepregătită pentru o asemenea cauză, ruptă în mai multe bisericuțe. Căpitanul navei nu dădea impresia că ar avea vreo forță de conducere asupra celorlați, iar leader (pe care nimeni nu-l va asculta) încearcă să se impună o femeie (Charlize Theron), reprezentanta companiei care finanța călătoria. Promotorii teoriei cu privire la geneza Omenirii apar doi actori anonimi, șterși, aproape fără talent care, în film, nu dau deloc impresia că ar avea vreo forță să susțină, chiar și față de colegii lor, ceea ce afirmă.
În sfârșit, naveta spațială aterizează pe planeta mult căutată, iar membrii echipajului pleacă imediat să exploreze zona. Fără nicio explicație prealabilă, ei găsesc un fel de peșteri în care pătrund și, încă de la început, ”echipa” se sparge, doi dintre componenții ei simțindu-se trădați. Cei rămași înaintează în cavernele cu aerul respirabil și, prima dată, descoperă un fel de uriaș fără cap. Capul îi fusese retezat de o ușa închisă de mii de ani, ușa pe care, ajutându-se de un cod secret pe care-l descifrează, robotul cu chip uman reușește să o deschidă. Dincolo de aceea ușă se afla o priveliște extrem de simplistă pentru un film ce se vroia complicat: peste tot erau, din loc în loc, un fel de stâlpi groși, negri, de înălțimea unui scaun, iar din mijlocul lor îi veghea, de la o înălțime considerabilă, un cap imens, ce avea aliură omenească. Odată cu pătrunderea oamenilor în acea încăpere, ”stâlpii” încep să se topească, iar din ei curge o substanță neagră, vâscoasă, la fel ca smoala. În film nu ni se explică ce este cu acea substanță, și nici ce este cu acel cap. Nici nu realizează bine unde se află și ce se întâmplă cu ei, căci ”explorarea” este oprită de o furtună imensă care se pregătea afară, iar membrii echipajului sunt chemați la bază.
În interiorul navei se petrec lucruri de un penibil rar. De exemplu, tânărul cercetător este infestat de către robotul cu chip uman cu un virus luat din peșteră și, în scurt timp, acesta va deveni un monstru. Între timp el se culca cu prietena lui care rămâne gravidă și, deși actul sexual se petrecuse în urmă cu 10 ore, i se spune că este gravidă în trei luni. Fata, observând transformarea monstruoasă a prietenului său, își dă seama că poartă în pântece un mic monstru și se roagă de robot să o ajute să-l avorteze. Numai că acesta nu dorește, încearcă să o înghețe și să o ducă în aceeași stare pe Pământ, ca să dea viață monstrului acolo. Fata își dă seama de intenția robotului, scapă chiar înainte de a o îngheța și fuge singură într-o sală de operații automată. Episodul cu operația abdominală pe care i-o face un robot chirurgical este pe cât de scârbos, pe atât de stupid. Femeia intră în cuva chirurgicală, își face singură anestezia și își programează operația. Un braț metalic cu un cuțit în capăt o taie peste burtă, două cleme metalice îi desfac pântecele sângerând, iar un clește scoate monstrul din ea. Femeia, plină de sânge toată și care țipă mai oribil decât în filmele horror, îi rupe cordonul ombilical cu mână, iar apoi, un alt braț metalic vine și îi capsează tăietura cu capse ce păreau metalice. Odată terminată operația, femeia se aruncă șingură de pe targă, iar în scurt timp va participa ca vârf de lance la o nouă etapă a expediției. Surprinzător, deși apare în fața tuturor plină de sânge din cap până în picioare, nimeni nu are vreo reacție.
Mărturisesc că îmi pare rău acum că am pierdut două ore ca să văd așa ceva. Filmul nu are logică, subiectul constă într-o înșiruire de fapte fără importanță, suspans nu există, iar multe scene sunt aberante pur și simplu. Mă mir că cel care a creat ”Alien” a putut să scoată așa ceva. Cam atât, mai mult nu am ce spune. 

Vin ploile

”Vin ploile”, de Louis Bromfield este o altă carte extraordinară, un roman psihologic complex pe care l-am citit în vacanța de Crăciun. Acțiunea se petrece în India, în perioada în care imensa țară era încă o colonie a Marii Britanii. În timp ce citeam, simțeam fiori reci pe șira spinării, așa de tare mă impresiona desfășurarea acțiunii și ceea ce se întâmpla cu personajele. Profunzimea analizei este răscolitoare, iar transformarea personajelor este aproape totală. Bromfield zugrăvește tipologii aproape cu aceeași măiestrie cu care o face și Dostoievski. Dar, dincolo de orice, trei aspecte semnificative ies pregnant în evidență: devotamentul față de o cauză și hotărârea de a o servi în orice împrejurare, fără rezerve; capacitatea de a iubi sincer, adevărat și profund a unora (cele mai multe) dintre personaje; speranța curată într-o lume, viață și existență mai bune. Analizând aceste trei aspecte, mă gândeam la ce se întâmplă în/cu societatea românească. Nu găsesc nicio asemănare în prezent.

Povestea unei pasiuni mistuitoare

Îmi aduc aminte că prin liceu (poate chiar mai târziu) am citit ”Quo vadis” și mi-a plăcut în mod deosebit. Cu toate acestea, deși am văzut în vitrine alte cărți ale lui, nu am mai citit nimic scris de acest mare autor polonez, câștigător al Premiului Nobel. Abia de curând, aș spune că dintr-o întâmplare, mi-a picat în mână ”Fără ideal” și am început să o lecturez fără prea mare tragere de inimă, într-o seară, în timp ce mă aflam în tren. Mărturisesc încă de la început că această carte mi s-a părut a fi una dintre cele mai bune pe care le-am citit vreodată. Surpriza mea a fost cu atât mai mare cu cât, având în minte stilul din ”Quo vadis”, nu mă așteptam ca Sienkiewicz să poată scrie așa. ”Fără ideal” este un roman profund psihologic, în care autorul reușește să pătrundă adânc în sufletul uman, cu o îndemânare de chirurg cu vastă experiență, îl întoarce cu ușurință, dar nu la întâmplare, pe toate fețele, iar senzațiile și sentimentele pe care le găsește acolo, le analizează la modul absolut. Nimic din ceea ce înseamnă trăire personală nu-i scapă ochiului ultralucid al personajului central și tocmai analiza exagerată, se va vedea, va reprezenta otrava cea de toate zilele a protagonistului. (Asta îmi amintește destul de mult de romanele lui Camil Petrescu).

”Fără ideal”, oricâte interpretări i s-ar da, mie mi s-a părut a fi, în primul rând, un roman de dragoste - apoi urmează restul. Astfel, Leon, personajul principal al cărții, reprezentând tipul aristocratului bogat și cult, fin iubitor de artă, dar fără a avea o ocupație precisă, se îndrăgostește de o tânără superbă pe nume Aniela care, în sfârșit, părea a fi femeia pe care și-o dorea. Leon flirtează o vreme cu frumoasa fată, dar în tot acest timp, din cauza unui orgoliu bărbătesc, dar și dintr-o plăcere ciudată de a o vedea pe ea ”topită” după el, nu-i mărturisește adevăratele sale sentimente. Totuși, până la urmă se decide să-i ceară mână, dar, tocmai atunci când era cel mai pregătit, află de moartea tatălui său și, din această cauză, este nevoit să plece de urgență la Roma, fără a mai apuca să-i spună Anielei ceva.

După înmormântarea tatălui, în loc să se întoarcă din nou în apropiere de Varșovia, acolo unde se afla iubita sa, Leon își găsește liniștea în brațele frumoasei Laura, o femeie deosebit de inteligentă, dar care nu inspiră nimic altceva decât senzualitate și egoism pur. Între timp, mătușa protagonistului îi cere acestuia să se grăbească și să vină la Varșovia pentru că Aniela este curtată de un tânăr oarecum dubios și, până la urmă, având în vedere tăcerea sa nejustificată, s-ar putea să-i acorde acestuia mâna. Scrisoarea mătușii lovește profund în orgoliul sensibil al bărbatului devenit brusc gelos, dar el nu pare a se îndoi de sentimentele Anielei, cu toate acestea vrea să o pedepsească pentru că i-a dat voie altuia să intervină între ei. Astfel, dintr-un impuls de gelozie amestecat cu răutate și, cred eu, prostie, dar și dintr-o bravură masculină exagerată, Leon îi trimite o scrisoare scurtă mătușii în care îi urează ”domnișoarei Aniela să aibă o viață frumoasă alături de domnul X”. Mătușa sa, o aristocrată de modă veche, care îl iubea însă pe Leon ca pe propriul său fiu și care vroia, cu tot dinadinsul, să-l vadă însurat cu Aniela, dar care ținea și la fată la fel de mult ca la nepotul său,  nu poate să suporte, ea prima, cruda lovitură, și îi arată tinerei scrisoarea trimisă drept ”răspuns”. Nu știm ce s-a întâmplat cu adevărat în sufletul femeii, dar putem deduce din lectură cât de tare a afectat-o ”răspunsul” primit. Acesta a fost momentul în care a hotărât, probabil din disperare și din cauza durerii pricinuite, să se căsătorească cu X, rivalul închipuit al lui Leon.

Între timp, Leon își dă seama că sentimentele sale pentru Aniela reprezintă iubire adevărată și încearcă să facă ceva pentru a rezolva situația. Cuprins de disperare, nu mai stă pe gânduri, își calcă orgoliul în picioare și, până la urmă, se întâlnește cu un vechi prieten al său căruia îi cere să meargă la Varșovia, să se întâlnească cu Aniela și să o roage pe aceasta să rupă logodna cu celălalt deoarece, el, Leon, o iubește din tot sufletul și recunoaște că a greșit atunci când i-a trimis acea scrisoare răutăcioasă mătușii. Prietenul acceptă cu greu misiunea, reușește să obțină o întâlnire cu Aniela, îi vorbește despre intențiile amicului său, dar tânăra femeie, contrar a tot ceea ce gândise Leon despre ea, se menține pe poziții cu o dârzenie care ar putea muta și munții din loc: nu vrea, în ciuda oricăror păreri de rău și declarații, să-și mai retragă promisiunea făcută celui care-i va deveni partener de viață. Răspunsul Anielei, dar și hotărârea ei de a-și păstra cuvântul dat, vor reprezenta lovitura fatală pentru tânărul Leon, aristocratul  care mizase enorm pe farmecul și inteligența sa, dar care nu se așteptase nicio clipă că o femeie ”cu chip de înger” îi va da planurile peste cap într-un asemenea fel. Din acest punct, întreaga existență a lui Leon va avea un singur scop: cum să o recucerească pe Aniela, devenită în scurt timp femeie măritată.

Romanul lui Sienkiewicz mi s-a părut atât de bun, încât m-am uitat de mai multe ori să văd câte pagini mai am de parcurs, deoarece nu vroiam să se termine. Sentimentele de iubire pe care le dezvoltă Leon pentru iubita sa cred că vor reuși să impresioneze orice cititor. De fapt, sentimentele lui se transformă rapid și, dacă la început acestea par a întruchipa mai mult o dorință arzătoare pentru o femeie dragă, ele vor începe să ardă, încetul cu încetul, într-o pasiune mistuitoare ce va pune serios în pericol viețile protagoniștilor. Cum vor reuși aceștia să se salveze, rămâne de văzut.

Prin acest roman, Sienkiewicz reușește să impresioneze cititorul în cel mai inalt grad. Uimirea nu cred că provine din subiectul cărții neapărat, cât din profunzimea și finețea analizelor psihologice pe care autorul le face asupra sufletelor celor doi protagoniști. Leon, devenit sclav al pasiunii sale, își despică sufletul cu fiecare ocazie când se așează să scrie, îl analizează până la disperare, încercând astfel să descifreze tainele ascunse care îl leagă atât de puternic de Aniela. Degeaba însă, răspunsurile pe care le obține sunt atât de nesatisfăcătoare încât îi par fără sens. O coboară cât poate de mult în ochii săi, ar și scuipa-o uneori, atât de tare o urăște pentru că nu-i împărtășește sentimentele dar, cu toate acestea,  nu se poate desprinde de ea. Bucuriile lui Leon în relație cu Aniela sunt puține și își au izvorul în cele mai banale gesturi: atingerea sau sărutul mâinilor ei, o plimbare seara în compania ei, o discuție numai cu ea, o plimbare cu trăsura alături de ea. Chiar și pentru a obține atât de puțin, Leon trebuie să ducă adevărate lupte cu sine, e în stare să piardă nopți la rând, pune la cale strategii complexe de înduplecare a femeii căsătorite. Și, totul cu o groază de ”eșecuri”. De exemplu, apariția firească, în peisaj, a soțului Anielei, dezvoltă în Leon instincte de-a dreptul criminale.

Ce va face Leon de-acum? Cum se va ”vindeca” el? Care-i rostul său pe lume? Sunt doar trei dintre multiplele întrebări care ne vin în minte când ne gândim la acest complex personaj. De asemenea, câteva întrebări cu privire la Aniela ne apar ca firești. Ce se întâmplă cu ea? Ce simte pentru Leon? Este, oare, atât de simplă și limitată mental (așa cum o bănuia Leon la un moment dat) încât nu poate înțelege sentimentele adevărate? Merită, în numele datoriei pentru soț, să ajungi în pragul disperării, și apoi la moarte? În ce condiții ar fi putut Aniela să accepte noua dragoste?

 Acestea sunt întrebări esențiale care își vor afla răspunsul abia după lecturarea cărții.

P.S. La celelalte sensuri ale romanului prefer să nu mă mai refer. Mie mi-a fost suficient atât.

O moarte cu totul neașteptată

Când am primit telefonul eram acasă, în București, și mă uitam pe geam la mașinile care treceau nebune, în goană, pe bulevard. Nu mai știu la ce mă gândeam. Am impresia că nu mă simțeam prea bine, eram puțin agitat și mă aflam într-o stare interioară rea. Știu precis că nu mă mai bărbierisem de o săptămână.
Deodată, aud telefonul sunând și mă duc să văd cine e. Mă uit pe ecran și văd că e mama. Îi răspund bucuros, căci ea avea obiceiul să mă sune la ora aia, iar mie îmi plăcea să stau de vorbă cu ea.
- Ce faci? zice. Ești la servici?
- Nu, îi răspund. Mâine mă duc. De ce?
Nu-mi spune.
- Nu poți să-ți iei liber zilele următoare?
- Nu, dar pentru ce? întreb eu brusc neliniștit. Am avut liber până azi.
Îmi zice ceva, dar nu mare lucru. Îmi spune că i-a fost rău, că l-au luat de urgență cu salvarea, l-au internat în spital în Craiova și că tot întreba de mine.  Mă amăgește ca să nu-mi facă rău - crede ea.
- Vineri pot să vin, îi zic, atunci am o zi liberă. Și pot rămâne până luni seara. E bine așa?
- Nu, zice. Vino cât poți de repede. Vino azi.
Pentru câteva momente n-am mai putut să vorbesc. Ochii mi s-au umezit dintr-o dată, iar pieptul a început să mi se zbată. Respiram intens și făceam eforturi ca să nu se simtă nimic la telefon. Știu că i-am mai spus că o să vin cu primul tren pe care-l prind, iar ea mi-a zis să îmi iau bilet până în Craiova, că o să ne vedem acolo, să mergem la spital. Pe urmă am închis.
M-am dus la baie și m-a apucat un plâns teribil. Nu mai știu cum țineam mâinile, dar rețin că lacrimile mi se scurgeau toate pe încheietura de la cotul stâng, după care cădeau șuvoaie în chiuvetă și dispăreau.
Nu m-a ținut mult. M-am uitat în oglindă și m-am gândit că nu o fi chiar așa rău, că poate exagerează ea și că, poate, o să-și revină. Mi-am zis că e timpul să mă grăbesc dacă vreau să prind trenul.
Când am ieșit din casă, am simțit o stare puternică de amețeală. Mă gândeam că e ceva rău, dar nu-mi imaginam ce e mai rău. Îl știam puternic și mai aveam speranța că va scăpa și de data asta. Totuși, o spaimă interioară mă măcina teribil și cred că pusese rău stăpânire pe mine, căci nu-mi aduc aminte, oricum m-aș gândi, cum am ajuns în gară. Mi-am luat bilet la primul tren și am plecat spre Craiova.
În tren am fost neliniștit, am încercat să nu mă gândesc la el, dar nu puteam. Imaginea lui îmi apărea mereu înaintea ochilor, dar și în cap. După o vreme mă gândeam la cum o să-l găsesc. Dacă întrebase de mine, credeam că-l voi vedea întins pe pat, fără puteri, dar lucid. Era o imagine optimistă de care m-am agățat repede. ”Dar dacă nu-i așa? mi-a venit deodată în minte. Dacă nu mai vorbește, nu mai deschide ochii și abia respiră? Dacă e în comă?” Ipoteza stării de comă m-a speriat. Am încercat să o alung, dar cu cât încercam mai tare să fac asta, cu atât îmi dădeam seama că e cea mai plauzibilă variantă. Deodată, am înțeles că așa îl voi găsi și am început să cred tot mai strașnic, în ciuda durerii pe care mi-o producea acest gând, că nu va mai scăpa. Totuși, speram să îl prind în viață.
Lovitura finală am primit-o în gară în Craiova. Mi-a spus-o fără nicio introducere. Pentru câteva clipe m-am simțit ca suspendat în aer și totul părea că se oprise în jurul meu. Nu mai auzeam nimic, nici trenuri, nici mașini, nici oameni. Știu că rămăsesem cu capul plecat, mă uitam în jos, dar nu plângeam. Păream calm și nimeni n-ar fi zis că atunci mi se întâmpla ceva. N-am stat mult așa. M-am urcat repede în mașină și nu mai știu nimic până am ieșit din oraș. Atunci am întrebat de ce nu mergem la spital și mi-au zis că nu ne lasă să intrăm. Urmau să vină a doua zi să-l ia.
De-acum n-am mai zis nimic. Mintea îmi rămăsese blocată la imaginea lui și la momentul când ceilalți vor veni să-l ia din spital. Ceața de afară începuse să mă apese, mi se părea că mă sufoc, iar în tot corpul meu simțeam o căldură de nedescris. Știu că am mai apucat să mă desfac la palton, la toți nasturii, după care, dintr-o dată, un plâns violent, cu sughițuri, a pus stăpânire pe mine. Stăteam cu capul lipit de geamul mașinii, cu ochii larg deschiși, iar lacrimile mi se împreunau sub bărbie, după care îmi cădeau pe genunchi. Deși aveam batistă la mine, nu făceam nicio mișcaresă mi le șterg.
A doua zi l-au adus acasă, în sicriu, iar o jale de nedescris s-a pornit. L-au așezat pe masă, cu fața în sus, și când l-au văzut, unii trăgeau de el cât puteau și-i strigau din toate puterile să se ridice și să umble iar pe picioarele lui. Eu rămăsesem împietrit. Privindu-mă în urmă acum, știu sigur că aveam gura deschisă și că trăgeam cu disperare aer în piept, iar cu mâna stângă îmi împingeam bărbia într-o parte cât puteam de tare. Nu m-am uitat la el căci simțeam că dacă l-aș fi privit atunci aș fi murit și eu.
Omul din sicriu era tatăl meu. Murise înainte ca eu să fi ajuns la el. Nu-l învinovățesc de nimic.  

Prinde-mă! Dacă poți!

Catch Me If You Can (Prinde-mă! Dacă poți!) (2002), cu Tom Hanks & Leonardo DiCaprio

În ultimii ani m-am obișnuit deja ca, aproape orice film în care apare Tom Hanks, să fie din start unul bun (și mai mereu controversat). Până acum nu m-am înșelat. Dacă din distribuție mai face parte și Leonardo DiCaprio, succesul e garantat.
Chiar dacă este relativ vechi (a apărut la noi în 2002) - iar eu, nu înțeleg de ce, nici nu știam de el până acum - ”Catch Me If You Can” mi se pare a fi un film ce nu trebuie ratat, sub nicio formă. Mărturisesc că, atunci când m-am așezat să-l văd, nu mă așteptam la mare lucru. A început ciudat, cu un DiCaprio aflat în rolul unui deținut cu plete, închis într-o închisoare franțuzească și care tușea atât de tare (și cam neverosimil parcă) încât părea că-și va da duhul acolo. M-a surprins și aspectul general al pușcăriei, în care apa de ploaie se scurgea pe pereți, iar gardienii păreau a fi niște brute. Totuși, chiar dacă ne aflam la sfârșitul anilor `60, gândesc, eram în Franța, nu în vreo țară din Africa Centrală.
În fine, trecând peste aceste mici scăpări de început, acțiunea trece repede în trecutul personajului principal, acțiune care se va desfășura plecând de la anul 1963 și se va întinde pe durata a șase ani. De-acum încolo filmul va deveni o adevărată desfătare a simțului vizual și o sursă incontestabilă a bunei dispoziții.
Avem, astfel, ocazia să-l vedem pe actorul DiCaprio interpretând trei roluri succesive. Prima dată ne apare ca fiind ”co-pilot” la o mare companie de avioane, iar din această poziție reușește să-și păcălească nu doar familia, dar și colegii, și admiratoarele, cum că ar fi un pilot adevărat. Mai mult decât atât, prinde gustul banilor și devine un expert în a falsifica cecuri bancare cu ajutorul cărora încasează sume uriașe de bani.
A doua oară, același personaj ni se prezintă a fi, nici mai mult, nici mai puțin, decât ”doctor” cu drepturi depline, care își ”exercită” profesia într-un spital real și chiar ia parte, ca ”specialist” principal, la o operație. Prin ce situații, pe cât de comice, pe atât de intense, va trece falsul medic și cum le va face față, dar și ce se va mai întâmpla în spital, rămâne de văzut.
A treia profesie pe care o îmbrățișează, fără regrete și temeri, este cea de ”avocat”. Aflat în acestă poziție, tânărul ”avocat” pare că vrea să se liniștească și cum să obțină mai bine această stare, dacă nu printr-o căsătorie de conjunctură. Numai că, tocmai în noaptea nunții, petrecerea îi este dată peste cap, cum nici nu se aștepta, de un perseverent agent FBI (Tom Hanks), care îl ”vâna” pe talentatul farseur încă de la debut. Va reuși oare să-l prindă?
”Catch Me If You Can„ nu este un film profund sau psihologic, nici măcar o dramă de mare impact. Aș zice că e mai mult o comedie de situație, una care nu te va face să râzi în hohote, dar cu siguranță te va amuza teribil. Este genul de film în care, pe parcurs, și urmăritul și urmăritorul devin simpatici, iar spectatorii stau cu sufletul la gură ca nu cumva unul dintre ei să aibă un sfârșit tragic.
”Catch Me If You Can” are un final neașteptat, aproape de neconceput la noi, dar foarte posibil în societatea americană. Scenariul a fost bazat, din câte se pare, pe un caz real dar, cu toate acestea, în ciuda celor doi actori mari, el nu putea fi pus în scenă așa de bine fără geniul regizoral al lui Steven Spilberg.

Rușinos

Mărturisesc că am văzut până la capăt doar filmul ”Mihai Viteazul” și mi-a plăcut numai cât am fost în clasele primare. Acum nu m-aș mai uita la el. Totuși, de-a lungul vremii, s-a mai întâmplat să văd, fie la televizor, fie pe internet, mai mult nevoit, decât din proprie inițiativă, alte filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Niciodată n-am putut să văd unul până la final. Ce să fi văzut? Scene montate ce păreau a nu avea legătură între ele, dialoguri seci și, pe cât de grave, pe atât de proaste, cascadorii stupide, mesaje unilaterale, faze ce nu trezesc nicio emoție, manipulări ale evenimentelor și personalităților istorice și, peste toate acestea, pe S. Nicolaescu în toate rolurile. După părerea mea, ca iubitor amator de filme, producțiile lui S. Nicolaescu sunt nulități absolute, iar regizorul a fost, dacă nu slab, cel puțin lipsit de imaginație. Unii au spus că nu se putea mai mult din cauza perioadei în care au fost făcute. Oare? Nicolaescu a avut, totuși, pe mână resursele cinematografiei unui stat (fie el și comunist). Ce a făcut cu ele? A ales să intre perfect în logica de partid. (Apropo de calitate, nici cele câteva filme făcute de el după ”90 nu mi se par cu mult mai bune. Deci, omul nu a putut, nu că nu i s-a dat voie).

P.S. Nu puteam ieri să nu mă întreb ce era în capetele celor care strigau ”Rușine” în fața crematoriului, revoltați fiind că soția lui S. Nicolaescu a hotărât să respecte dorința soțului său mort. Se pare că ei ”știau” mai bine decât aceasta ce-și dorea defunctul după moarte. Sincer să fiu, n-am găsit răspunsuri prea de bun-simț la întrebările mele. Totuși, m-am bucurat că cineva a avut curajul să iasă din tipare, chiar și la o înmormântare, arzând un cadavru în loc să-l îngroape, îmbrăcând o haină albă în loc să poarte țoale negre (adevăratul doliu e în suflet). Astfel, a sfidat cumva ”minunata” Biserică Ortodoxă, care devine tot mai penibilă cu ale sale obiceiuri ipocrite.

P.S. Am rămas siderat când am auzit ce audiențe a avut ”Pistruiatul”. Totuși, ”Pistruiatul”?! Nu-mi pot explica decât psihologic așa ceva.