Dansez pentru tine - sezonul porno

Vroiam să scriu despre altceva aici, dar, după ce am văzut aseară, pe sărite, emisiunea ”Dansez pentru tine”, difuzată de Pro Tv, m-am răzgândit. Vreau să zic că, încă de la începutul sezonului, am sesizat o schimbare majoră în numerele pe scenă ale concurenților. Astfel, dansul, ca număr artistic, pare a conta tot mai puțin, importante sunt acum mișcările lascive, senzualitatea și etalarea formelor trupului. De la ediție la ediție, concurenții au ”dansat” tot mai întortocheat și s-au dezbrăcat tot mai mult, până când, aseară, au părut că n-au mai dansat deloc. Ce mi s-a părut mie că s-a întâmplat?
Prima dată am văzut-o pe Roxana Ionescu, renumita Mama Natură, interpretând, cică, un număr de dans striptease. Ne apare întâi imaginea a cinci bărbați, imprăștiați prin tot platoul, îmbrăcați toți în negru și amorțiți. Imediat cum muzica pornește, aceștia se pun în mișcare și, după câteva secunde, apare în mijlocul lor, însăși Mama Natură. Întâi o ridică toți pe brațe, apoi o pun în picioare, ea se lasă jos, în genunchi, dă de două ori din cap, se ridică repede, face câțiva pași, își dă pantalonii jos și începe un sincron cu cei cinci. După asta, bărbații se aliniază, se apucă cu mâna dreaptă din zona penisului, fac niște mișcări în față și în spate, iar fata trece pe la fiecare, se freacă de el, îl atinge, se rotește, își întoarce fundul spre camere, iar apoi trece la următorul. Se oprește la ultimul, probabil partenerul ei, îi face același număr ca și celorlalți, după care trece în spatele lui și, cu o mișcare sigură, trage pantalonii de pe el, lăsându-l în chiloți și în cămașă. După asta, urmează partea și mai interesantă. Bărbatul se rotește, o apucă de mijloc, o întoarce cu capul în jos, o trece printre picioarele lui și, când credeam că i-a scăpat, femeia pică dreaptă, pe podea. Dar nu stă mult așa, se lasă repede jos, în genunchi și în palme și, mișcându-se exact ca în filmele porno, se târăște în patru labe prin platou. Bărbatul, când o vede, ia foc. Femeia îl simte, se oprește, se întoarce repede cu fața în sus, iar când el o vede, se aruncă cu totul peste ea. Urmează o scenă în care cei doi se tăvălesc pe jos, când unul, când altul deasupra, mimând scene de sex, iar împreunarea cărnii lor crează repulsie. După asta, bărbatul se ridică, își ajută și partenera, aceasta se lipește de el cu spatele, cu fața se afișează la camere și, oferind o deschidere totală a picioarelor, cu fundul lipit de penisul lui, se mișcă de parcă s-ar pregăti de o orgie. Iarăși el nu-i rezistă, îi bagă mâna dreaptă între picioare și o plimbă de-acolo până pe sâni. Se opresc, totuși, repede, femeia nu mai face față mângâierilor și, probabil de plăcere, cade pentru a treia oară în genunchi. Bărbații ceilalți nu o mai lasă să se târască iar, vin toți lângă ea și, într-o împreunare generală, o ridică, după care ei se îndepărtează. Numărul nu se oprește aici, în scenă apare o altă femeie, îmbrăcată toată în negru și cu pălărie pe cap. Se apropie de protagonistă, o atinge, o mângâie, își ia pălăria și o aruncă, după care o dezbracă de tot. Mama Natură, fără două accesorii, ar fi rămas exact așa cum ar fi făcut-o natura. Scena se termină exact ca în filmele porno, genul hard: bărbații cad secerați de atâta excitație, iar cele două femei se așează pe un fotoliu de un roșu aprins și, ca o încununare a senzualității, se sărută profund, cu limbile împreunate.  De-aici încolo, mințile bărbaților de acasă au fost lăsate să lucreze profund.
În tot acest timp, publicul era în extaz. Fiecare mișcare, cu cât mai vulgară, cu atât scotea mai multe strigăte și fluierături dinspre cei care asistau. Juriul părea a fi rămas perplex. Balele le curgeau din nas și din gură direct pe masă și pe microfoane, apoi pe jos, până s-a făcut baltă. Am auzit că toată țara se uita dementă la acel ”dans”, iar milioane de bărbați și-au luat nevestele la bătaie și le-au scos afară din case când acestea au încercat să oprească televizoarele. Alții au spus că divorțează dacă ale lor consoarte nu slăbesc și nu ajung să se miște precum Mama Natură.
Dar ce să vezi! Show-ul abia începea. În scurt timp, intră în scenă bebelușa Oana Ioniță și al său partener, ea profesoară, el elev. În față, o tablă de scris. Totul părea calm și frumos, ea merge la tablă să-i arate ceva, când, deodată, aceeași ”profesoară” pare ca apucată. Uită de tablă, se rotește pe călcâie până ajunge în fața ”elevului” și pare a-l amenința cu bățul cu care trebuia să-i arate cifrele. ”Elevul” simte că nu-i a bună, dar pare că îi place, se ridică de pe scaun, aruncă de pe masă cărțile și intră în joc. ”Profesoara” se așează pe masă cu spatele, își ridică picioarele și le desface la maxim. ”Elevul” nu se lasă nici el mai prejos, se pune pe aceeași masă, în mâini, și își ridică picioarele cât poate de sus, deasupra capului ei. Scena nu durează mult. El se aruncă în spate, ea se ridică, se mai învârte de câteva ori, după care, tot pe masă stând, își mai desface cât poate picioarele, fix în fața camerelor, ca să ne ofere o priveliște minunată. Bărbatul nu rezistă singur. Vine lângă ea, o saltă, iar femeia, cum nu mai simte podeaua, își deschide din nou picioarele. Ghinion, trebuie să le strângă repede căci el o pune tot pe masă. Dacă vede așa, începe să se dezbrace singură, iar el îi bagă mâna printre picioare, îi scoate haina și i-o aruncă, în timp ce ea îi trage lui vesta peste cap. Urmează apoi un sincron, dar nu ține mult, căci bebelușa pare dornică de numere tari. Se lipește cu fundul de el și, astfel, se pot observa câteva mișcări de sex în care bărbatul i-o ”trage” pe la spate. Ea se satură repede, se aruncă în spate printre picioarele lui, în timp ce el, rămas nesatisfăcut, se apucă cu mâna de penis. Ca să-l satisfacă, femeia îi oferă o altă imagine hard, desprinsă tot din filmele porno adevărate: se târăște, în patru labe, mișcându-se vulgar, cu fundul la vedere, sub privirile curgătoare ale partenerului. El nu poate mult, se apropie, târându-se, de ea, în timp ce se dezbracă de cămașă și, ea dacă îl simte, își mai dă ceva jos, fără ajutor. Urmează apoi câteva secunde în care pare că cei doi se luptă unul cu altul și, ca să-l înfrângă, bebelușa dorește cu orice chip să-i facă sex oral. El se sperie, o împinge în spate și, de uluit ce este, fuge de lângă ea, își bagă picioarele între rosturile de la un scaun și începe să se învârtească, stând în cap. E deja înnebunit. Bebelușa își dă seama că ceva nu e în regulă, se duce lângă el, îl apucă de păr îl trage după ea spre catedră. Bărbatul se supune, o urmează ca un câine, târându-se în genunchi și coate, iar când ajunge aproape de masă, partenera îi poruncește să ia loc pe scaun. El se supune, dar ea nu-l lasă așa, îl pedepsește, îl prinde iar de păr și-l trântește cu capul de masă, cât poate de tare. Bărbatul rămâne inconștient, în timp ce ”profesoara” se ascunde sub catalog. Iar dansul se sfârșește cu apariția, din spatele catalogului, a unei babe cu ochelari, care pare a-l mustra pe ”elevul” inconștient.
Despre Luciu nu mai scriu căci m-am plictisit.
Dar, să-mi spună cineva că ce a fost acolo au fost dansuri. Să-mi spună că au avut ceva artistic în ele. Să-mi spună că ăia sunt dansatori, că ăla e juriu și că ceilalți sunt public. Pe urmă mai vedem.     

Adânca mare albastră

”Adânca mare albastră” sau drama iubirii profunde și a felurilor diferite de a iubi

Subiectul pare simplu: în Londra anilor `50, o femeie tânără, frumoasă și foarte cultă, ne apare ca fiind căsătorită cu un bărbat bine poziționat în societate, aristocrat, cu avere multă și funcție de judecător, dar mult mai bătrân decât ea. După căsătorie, femeia se mută în casa soțului, în care, se pare, dicta mama acestuia și, evident, cele două femei nu se suportă reciproc. În scenă apare un al doilea bărbat, un tânăr atrăgător, fost aviator în război, acum prieten de golf cu soțul său, dar neavând poziția și nici banii celui din urmă. Așa cum se întâmplă de obicei, tânăra se îndrăgostește de noul venit, care nu contenește în a-i face declarații de iubire și complimente exagerate. Până la urmă, o cucerește, iar femeia îi cere divorțul soțului. Acesta se încăpățânează, nu i-l acordă, iar tânăra este nevoită să trăiască nelegitim cu noul iubit, în locuința acestuia, luată cu chirie.
Filmul începe, vom vedea, cu sfârșitul. Observăm că femeia doarme și pare a avea un vis erotic, când, de fapt, ea se află într-o stare de semiconștiență cauzată de o tentativă de suicid. Este readusă la viață de proprietara casei și de un alt locatar, iar, după ce își revine, singura ei grijă rămâne ca partenerul său să nu afle despre ceea ce i s-a întâmplat. Totuși, ca un făcut, acesta află din biletul de adio despre tentativa iubitei sale, iar de-aici începe adevărata dramă în iubire a femeii.
”Adânca mare albastră” nu este ușor de urmărit. Este un film dureros, întunecat și greoi, pentru care îți trebuie o stare de spirit specială ca să îl poți vedea până la capăt. Planurile realității interferează des, pendularea trecut-prezent se întinde pe tot parcursul filmului. Sunt momente când nu știi sigur dacă ceea ce vezi sunt amintiri ale protagonistei, sau este chiar prezentul acesteia. Replicile sunt rare, nu foarte lungi, dar apăsate și pline de substanță. Jocul actoricesc este minunat, iar scenele sunt încărcate de sens psihologic.
Protagonista, Rachel Weisz, interpretează deosebit rolul și reușește să intre foarte bine în pielea milioanelor de femei, a căror dragoste, în ciuda a orice, rămâne de neînțeles pentru cei mai mulți. Din această cauză, suferă enorm. Ea devine, până la urmă, un fel de Madame Bovary în variantă englezească, dar care va avea un sfârșit total diferit. Senzațiile puternice și trăirile zguduitoare, pline de durere, ale acesteia, îl vor pătrunde și pe privitor. Scena de dinainte de a ajunge la metrou este remarcabilă.
Partenerul său, tânărul simpatic, ce părea a-și salva iubita de la o viață anostă, devine un individ antipatic, care va fi urât de către privitor din cauza cruzimii de care dă dovadă. Arogant și plin de sine, limitat intelectual, dar cu pretenții ridicate, acesta se dovedește a fi incapabil de a-și depăși condiția de soldat care ține cu orice preț ca toți să-i recunoască meritele. Scena de maximă cruzime se produce când el nu poate să-și ierte (și nici să înțeleagă, aș zice eu) iubita fiindcă aceasta a încercat să-și ia zilele. Și, totuși, pare că și el iubește. Dar în alt fel.
Soțul, deși părea personajul negativ, se dovedește, pe parcurs, a-i fi cel mai fidel și cel mai bun prieten. Pare că o înțelege, că o iartă și că-i oferă, în continuare, dragostea sa. Este mereu dispus să o primească înapoi. Dacă se va întoarce sau nu, se va vedea în film.
În contrast cu aceste drame, proprietara casei în care locuia, cu chirie, protagonista, îi oferă acesteia o definiție gratuită și originală a iubirii: ”Știi ce înseamnă iubirea? Să-l ștergi la fund pe cel de lângă tine la nevoie și să-i schimbi așternuturile, în așa fel încât el să-și păstreze demnitatea și să puteți continua. Sinucidere?? Nimeni nu merita”.
Filmul ne arată clar panorama diferenței dintre ceea ce primim în iubire și ceea ce așteptăm, dar ne prezintă și diferența între ceea ce se așteaptă de la noi și ceea ce putem oferi.
Scena de final, cu femeia îngenuncheată și plângând teribil, produce o emoție atât de dureroasă, încât numai cei prea insensibili nu vor vărsa măcar o lacrimă. Și, totuși, în ciuda atâtor dureri, peste toate se așterne iarăși viața.

La Femme du Veme

”La Femme du Veme” este un film tulburător, aproape ciudat, în care ni se prezintă un caz psihologic complex, dar greu de înțeles. Este vorba despre un tată american, scriitor de profesie, dar cu un singur roman la activ, care sosește la Paris pentru a stabili o nouă relație cu fiica sa în vârstă de 6 ani. Numai că soția sa nu acceptă intruziunea acestuia în viața fiicei lor și, ca să-l alunge, cheamă poliția. În timp ce se afla într-un autobuz, adormit fiind, acesta este prădat de hoți și, astfel, rămâne fără bunuri și bani. Găsește, totuși, să doarmă într-un hotel insalubru și, până la urmă, chiar este angajat, în același hotel, ca paznic de noapte. Între timp, participând la o serată literară, întâlnește o femeie ciudată, văduva unui scriitor maghiar, care îl invită în apartamentul ei, de fiecare dată la aceeași oră, pentru relații sexuale. Scriitorul mai are o relație cu fata de la barul hotelului în care dormea, care nu este nimeni alta decât nevasta patronului tău. Lucrurile se complică de-a dreptul când vecinul său de palier, un negru care îi ura pe americani, este găsit mort și mutilat în toaletă. Autoritățile îl bănuiesc pe american că l-ar fi omorât, iar acesta din urmă, ca să-și probeze nevinovăția, își ia ca alibi pe văduva la care el mergea. Numai că, spre surprinderea sa (și a mea), i se spune că aceasta era moartă din anul 1991. În acest punct se rupe firul logic al filmului și se intră pe tărâmul psihologicului neclar. Mărturisesc că, de-aici încolo, n-am mai înțeles ce se întâmplă cu adevărat. Unde se desfășurau întâmplările, în mintea scriitorului, sau în realitatea de zi cu zi? Cine erau acele personaje? Dar fiica sa? Dar văduva? Existau ele în realitate, sau erau plăsmuiri ale minții sale? Soția sa chiar zice la un moment dat, ”am fugit de tine fiindcă ești bolnav. Toți cei care intră în relații cu tine mor”. 
”La Femme du Veme” este un film destul de scurt (durează în jur de o oră), filmat în Franța, dar într-un cartier ce amintește mai degrabă de Ferentari decât de Paris și, spre surprinderea mea, am aflat că este realizat de un regizor polonez. Replicile sunt puține, iar cele care sunt, sunt jumătate în engleză, jumătate în franceză. Filmul este unul de profunzime dar, din cauza ambiguității, cu siguranță va fi uitat rapid.

Total Recall

Nu recomand noul ”Total Recall” deoarece, în ciuda temei interesante (invazia unor state puternice asupra altora mai slabe) și, în ciuda ideilor revoluționare (implanturi de memorie, ștergerea memoriei, schimbarea identității, folosirea unor armate formate din roboți etc.), filmul se dovedește a fi un SF slab, care nu-ți pune prea mult mintea (și nici imaginația) la contribuție. Unele scene sunt rupte, parcă, cu totul, din ”Dl și D-na Smith”, iar altele par a fi inspirate din ”Terminator 3” și altele de gen. Pe scurt, filmul este dominat de acțiune de la început până la sfârșit, împușcături, urmăriri spectaculoase, efecte speciale, răsturnări de situație. Doar ideile și cadrul sunt de SF, în rest nimic nu-l recomandă acestui gen.

Noi iubim hârtiile...lua-le-ar dracu`

Se pare că proverbul care spune ”Schimbarea șefilor, bucuria proștilor” e cât se poate de adevărat. De peste trei săptămâni trăiesc, la serviciu, o situație nebunească, aproape absurdă, în care, toată activitatea mea de zi cu zi (plus munca de acasă) se reduce la a cosmetiza hârtii. Mai exact, a pune pe hârtie ce am făcut eu în patru luni de zile.  Iar asta e doar o parte.
Din câte știu, în vară, prin iunie parcă, s-a schimbat directorul general de la AMPOSDRU, iar în locul lui a venit unul pe nume Ababei. Dacă nu era situația de-acum, nici nu știam cum îl cheamă. De fapt, nici nu știu exact ce înseamnă aceste nenorocite de POSDRU - AMPOSDRU, am auzit vorbindu-se mult de ele de vreo 2-3 luni,  de când nu ne-am mai primit banii de salarii. Până atunci, mă duceam la serviciu, îmi făceam treaba (atât cât se putea) și mi se părea decent să fiu plătit pentru asta. La sfârșit de lună îmi redactam un raport de activitate, iar din trei în trei luni, toți colegii, făceam o așa-zisă raportare. Aceste 2 activități, deși plictisitoare și care ne mâncau o grămadă de timp și nervi, erau totuși suportabile, cel puțin numai pentru că ne obișnuiserăm cu ele. În rest, nu ne aduceau nicio satisfacție. Acum, de când cu noua conducere, situația s-a schimbat.
Încă din vară, cred că de prin august, am început să fiu bombardat cu e-mail-uri pline de informații alambicate, care mai de care mai ciudate și mai de neînțeles. O vreme am încercat să le iau în serios, crezând sincer că se va schimba ceva în bine cu aceste nenorociri de raportări, dar când am văzut că zi de zi veneau informații care le contraziceau pe altele, unele dintre ele chiar amenințătoare (”să nu greșiți”, ”să aveți mare grijă când completați rapoartele pentru că...”) iar, uneori, străine cu totul de ceea ce eu știam, le-am îngropat în mintea mea sperând că, până la urmă, se va alege praful de ele. Dar n-a fost așa. Până la urmă, obligat fiind de împrejurări, a trebuit să mă implic în această nenorocire ”ca să iasă bine”. De fapt, ce să iasă bine? Să iasă bine hârtiile, astfel încât, atunci când vor ajunge la cretinii care ne dau banii, aceia să nu găsească în ele nicio neregulă. Chiar așa să fie? Dacă o luăm logic și matematic, hârtii făcute de zeci de minți, conțin, sunt absolut convins, cel puțin zeci de greșeli toate. Numai în ale mele, sunt sigur de asta, există nenumărate greșeli. ”Cine-i om greșește”. Așa se spune. Și-atunci? Dar, în ce constau, de fapt, aceste greșeli? Unele țin, cică, de formulare. O mare dilemă este cum scriu în raport: ”în luna iulie am susținut 4 grupuri de comunicare” ori ”în luna iulie s-au susținut 4 grupuri de comunicare”. Formularea e foarte importantă în aceste rapoarte pentru că, dacă scrii așa și nu altminteri riști să ți se întoarcă raportul. Mai mult, azi afli că e corect să treci acolo ”am susținut”, mâine ți se spune că e corect ”s-au susținut”. Și ia și modifică ”greșeala”. Altele se referă, dacă vă vine să credeți, la mărimea caracterelor. Rapoartele, obligatoriu, dar obligatoriu, trebuie scrise cu caractere de 12. Dacă le scrii cu caractere mai mari sau mai mici e dezastru, e evident că ești prost. Dacă cumva nu treci formulările standard în raport, iar nu-i bine, nu știi să-l faci. Dintre toate, ce-a mai tare e aia: ”Activitatea a fost realizată 100 %”. Să mori tu? De unde știi tu, cap pătrat, că a fost realizată integral? Că scriu eu acolo e o dovadă? Cum îmi cuantifici tu mie activitatea când ea este de nemăsurat? Cine a mai pomenit ca o activitate terapeutică să fie măsurată cu metrul? Eu lucrez cu oameni, sau cu scaune? Dacă din 20 de scaune, pe care le-aș fi avut ca normă de efectuat într-o lună, le-aș fi făcut pe toate, atunci da, activitatea era realizată 100 %. Dar când lucrezi cu oamenii, cum măsori? Sper să-mi poată răspunde cineva.
O altă aberație uluitoare, care ține de această zisă raportare (în fapt e o ordinărie de nedescris), se referă la modul în care paranoicii de la POSDRU-AMPOSDRU au ales să mă verifice. Dacă, până acum, le trimiteam xeroxate documentele pe care eu le-am completat, acum, dobitocii, pe lângă xerox, le vor și scanate și puse pe un CD. Când am conștientizat treaba asta, nu mi-a venit să cred. Adică cum? Pentru ce? Dacă au nelămuriri, nu se pot uita în copiile xerox? Se pare că nu, le e greu să caute, așa că apucă-te și scanează sute de hârtii (mii pentru toată echipa) și bagă foaie cu foaie într-un rebut de scanner care, dacă aș fi stat după el, mă apuca și Crăciunul și Anul Nou și tot nu terminam. Așa că le-am luat acasă, dar 3 nopți la rând am dormit nu mai mult de 3 ore. Ei bine, pentru ce toate acestea? Doar pentru confortul și paranoia unora? Hmm!
Când vedeam cum se strâng maldărele de documente ieșite din xerox, mă gândeam la bieții copaci care au fost tăiați pentru ca niște umflați să primească hârtiile sub nas. Și să se uite ei în ele și să priceapă ce? Evident că nimic pentru că, de fapt, nici nu-i interesează. Dar ei vor să se ”acopere” de hârtii. Se pare că în România hârtia te-ar scoate din orice presupus necaz, deci iată cât de valoroasă e, cu toate că cea mai mare întrebuințare a hârtiei e la WC. Acolo, fără hârtie, ai pus-o. Ieși livid din budă, dar fără stare, nu poți să stai jos și nu știi ce să faci. Cauți, totuși, o hârtie, ca să fugi înapoi, iar când o găsești, nu știi cum să o ascunzi. Ceilalți se uită mirați la tine și nu știu ce ai.
În romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni”, al lui Marin Preda, există un personaj sinistru, unul căruia i se spunea Molie și care era, parcă, director de școală. Singura activitate a acestui odios individ era să descopere în dosarele elevilor dovezi ale trecutului lor burghez. Și stătea cu creionul în gură, se uita prin hârtii, iar când descoperea o așa-zisă dovadă, o sublinia scoțând un sunet inimitabil, de genul ”Aaaaîîîî”. Și când vorbea cu elevii la fel: ”Unde ai fost azi-noapte? Aaaaîîîîî”? Tot așa și cu moliile care îmi controlează mie ce am scris în rapoarte. Parcă-i văd cum ronțăie creioanele, cufundați în teancuri de dosare de nu li se mai vede nici creștetul capului, ca să descopere un ”am realizat” în loc de ”s-au realizat”. Iar când găsesc așa ceva, asta le asigură fericirea pe toată ziua.
Orice control, când se rezumă doar la documentele făcute de toți pe același calapod, nu rezolvă nici măcar problemele de formă, ca să nu mai vorbim de cele de fond. Hârtiile pot fi măsluite oricum. Însă, interesul slujbașilor de la control nu este să descopere probleme pe care să le rezolve, ci este, în primul rând, să-și facă lor munca mai ușoară. De aceea, au inventat hârtiile standard.
Mulți dintre cei de la control, de oriunde ar fi ei, sunt debili mintali. Ca să priceapă, trebuie să le explici de mai multe ori același lucru. În rapoartele mele e obligatoriu să se reia explicațiile de cel puțin două ori, prima dată pe scurt, apoi cu detalii. După asta, urmează fișa de pontaj, în care treci, de-a-mproasta, activitățile din raport și numărul de ore lucrate în fiecare zi. Asta le demonstrează lor că eu am lucrat fix acel număr de ore, fără pauze, fără a mânca, fără a merge la toaletă, fără nimic altceva. După mintea lor, activitatea terapeutică merge ca pe banda rulantă. 100 de piese pe oră, 800 în opt ore. Mă crucesc cât de proști pot fi!
Dacă unii sunt debili, alții sunt frustrați (de orice). Un astfel de frustrat, îmi cere mie să-i pun pe hârtie ce fac la serviciu. Să pun eu pe hârtie ca apoi, un gușat, să-mi arunce cu scârbă dosarul într-un teanc. Sunt de acord să fac și asta până la urmă, dar să mă lase să o fac cum cred eu de cuviință. Nu se poate, trebuie să pui informațiile într-un tabel, cu liniuță, iar formularea să fie asemănătoare pentru toți. Ca să completezi tabele în acest fel, cu informații aliniate, în concordanță deplină cu restul instrumentelor, îți ia zile, nu ore. Nu le pasă.
Pricepe cineva ceva din acele tabele? Nici vorbă, nici n-au cum să priceapă, chiar de ar vrea, pentru că toate sunt parcă trase la indigo, sunt secate de informațiile cu adevărat utile, multe sunt făcute în bătaie de joc. Dar pe retardați îi bucură să-și primească hârtiile pentru că le văd ca pe niște jucării. Dacă a venit hârtia, e bine, am scăpat de-o grijă. Mă întreabă cineva ceva, le arăt hârtia, așa am primit-o, zic, să se descurce ăla care a făcut-o. Ce știe, un astfel de ins, despre activitatea mea liniară de la locul de muncă? Cu siguranță nu știe nimic, utilizează o mulțime de clișee și zvonuri și nici că vrea să afle ceva cu adevărat.
Niciodată nu am dat importanță deplină hârtiilor de acest fel când am știut că nu mă reprezintă. Un text scris aici valorează infinit mai mult pentru mine decât orice raport cerut ”ca să fie”. Și, totuși, n-am putut să fiu indiferent niciodată pentru nimic din ceea ce eu am făcut. Dacă această raportare m-a scârbit îngrozitor, am încercat să fac, totuși, să iasă cât mai bine. Cu toate acestea, cred că am comis și multe ”greșeli”. Le mulțumesc colegilor care s-au implicat trup și suflet și au consumat timp (nemăsurat) și energie (până la epuizare) pentru a o scoate (bine) la capăt.

P.S. Caracterizările negative nu se referă la niciun coleg al meu din cadrul Fundației.
 

The Magic of Belle Isle

Morgan Freeman este, fără dubii, unul dintre cei mai buni actori ai momentului care joacă impecabil în orice rol și aproape toate i se potrivesc și îi ies de minune. Îmi aduc aminte, de exemplu, de ”Închisoarea îngerilor ” în care a avut o prestație extraordinară.
În ”The Magic of Belle Isle” interpretează rolul unui fost scriitor de succes, aflat acum într-un scaun cu rotile și care, din cauza patimii pentru alcool, renunță la scris. Ca să-i revină inspirația și să-i treacă plictiseala, se mută, pentru scurt timp, într-o casă singură, aflată într-un orășel despre care, probabil, nu bănuia nimic. Dacă la început este ursuz, solitar, suspicios și chiar răutăcios, având ca parteneri de discuție doar un câine trist și sticla de whisky, până la urmă descoperă în micul oraș oameni minunați care îi vor schimba viața în bine. Cei mai prețioși în acest film par a fi copiii, și anume copiii unei vecine, dintre care, fetița mijlocie face o adevărată pasiune pentru bătrânul ascet. Aceasta, în naivitatea ei, îi cere, nici mai mult, nici mai puțin decât...să o învețe să-și imagineze cu ochii deschiși. Iar pentru asta e dispusă chiar să-i plătească ”meditațiile”. În scenă apare și mama copiilor, o femeie cu multe griji, divorțată, dar cu suflet mare, care de la început s-a arătat deschisă către noul sosit. Prezența femeii are un impact miraculos asupra bătrânului căci îi va readuce pofta de viață. În ce fel, se va vedea în film.
”The Magic of Belle Isle” este un film minunat despre inocență, visare, speranță, regăsire și iubire, dar și despre liniștea sufletească pe care o putem surprinde doar în locuri predestinate. Existența dusă zi de zi în tumult, ne poate vicia ființa. Depinde doar de noi să descoperim ce ni se potrivește cel mai bine.
Deși pare simplu, filmul este cât se poate de complex și cu trimiteri în sfere diferite. Acțiunea curge lent, pe un singur plan și surprinde perfect mai multe episoade ale vieții de zi cu zi. Violența nu își are locul aici, nici replicile dure, cu impact psihologic puternic. Cu toate acestea, fiecare cuvânt, fiecare privire a actorilor, fiecare gest sunt pline de sens. În ciuda curgerii line, pare că totul e controlat și te trimite cu gândul departe. Ține doar de tine dacă dai curs gândurilor, sau te oprești imediat.
”The Magic of Belle Isle” are, cu siguranță, un rol terapeutic dacă îl urmărești când te simți neînțeles și fără speranță. Îți poate da posibilitatea să te mai descoperi puțin.
Filmul mi-a fost recomandat de o prietenă de pe blog căreia îi mulțumesc!