Red Lights

Red Lights (Dincolo de întuneric) (2012), cu Robert De Niro, Cillian Murphy 

”Red Lights” mi s-a părut greu de înțeles la început pentru că nu-mi dădeam seama ce scop au cei doi care participă la o ședință de spiritism. Începusem să cred că filmul va insista pe ideea mult trâmbițată cum că spiritele și fenomenele paranormale există, ba chiar că s-ar afla printre noi și că tot noi nu știm să le facem simțită prezența. Am mai crezut că și acesta este unul dintre multele filme care încearcă – după care insistă - să ne învețe diferite metode prin care putem intra în contact cu ființe supranaturale. Era gata să-l opresc.
Însă, am mai avut răbdare câteva minute în plus. Și nu regret pentru că, apoi, am înțeles repede că e vorba de negarea acestor fenomene pe baza participării directe a doi oameni de știință, foarte sceptici fiind. Cei doi protagoniști reușesc foarte bine să combată toate ”evenimentele” cu tentă supranaturală la care participă și devin, astfel, un fel de repere în domeniu. Când în oraș apare, după o pauză de 30 de ani, un renumit medium care încearcă să își facă numărul vieții sale dând o reprezentație de zile mari, evident că cei doi intră și ei în fierbere. Personajul masculin ține cu tot dinadinsul să participe și să îl demaște pe cel bănuit din start a fi șarlatan, în timp ce femeia, partenera tânărului, refuză să se implice, marcată fiind de o întâmplare nedorită pe care a avut-o într-un studiou de televiziune în care era prezent și așa-zisul medium. Dramatismul este cumva amplificat de moartea subită a femeii. În aceste condiții, partenerul său, bănuind că ”celebrul supranatural” ar fi implicat în uciderea cercetătoarei, hotărăște să participe pe cont propriu la demascarea celui care se prezenta ca fiind capabil să vindece orice boală.
Totuși, până la urmă, care să fie adevăratul motiv pentru care protagonistul nostru și-ar risca viața încercând să dovedească lumii întregi escrocheriile unui tip fără scrupule și care câștigă enorm de mulți bani din asta? Ce a avut tânărul specialist de câștigat din această vânătoare de fantome, desfășurată ani de zile alături de o femeie care dezvoltase o obsesie din această meserie? Undeva, pe parcursul filmului, ea chiar îl întreabă: ”De ce nu renunți? Ești tânăr, poți să ai o carieră frumoasă, de ce stai cu mine”? Iar el se ferește în a da un răspuns clar.
”Red Lights” este un thriller supranatural, cu accente psihologice evidente, în care, în ciuda aparențelor, accentul se pune pe căutarea permanentă a celor asemeni nouă. Sentimentul de a fi diferit într-o lume croită după alte tipare provoacă o neliniște teribilă, o căutare neîntreruptă a unui suflet pereche. Din nefericire, nu de fiecare dată cel care caută și găsește ce își dorește. E greu de spus care e secretul împăcării cu sine în asemenea condiții.

Autostigmatizarea pacientului psihic

Introducere

Autostigma reprezintă o denaturare a percepției individului cu privire la propria persoană, denaturare care se formează pe baza asimilării de către pacient a stigmatelor sociale la care acesta este supus în viața de zi cu zi. Autostigma produce, evident, consecințe negative dinte cele mai profunde asupra pacientului psihic, iar acestea se referă la micșorarea randamentului optim, diminuarea accelerată a stimei de sine, dar și la scăderea complianței la tratament. Deși, la ora actuală, există studii insuficiente cu privire la această problemă, cercetările care s-au făcut, s-au axat, în principal, pe cauzele apariției autostigmatizării, dar și pe consecințele sale care, s-a observat, influențează puternic triada bio-psiho-socială a individului afectat de o boală psihică.

Analizat strict etimologic, termenul stigmă înseamnă marcă, emblemă, sau semn distinct. Stigma mai este definită ca fiind o marcă a disprețului celorlalți la adresa anumitor persoane considerate a fi ”altfel”, sau ”diferite” într-un grup, sau într-o societate. În acest sens, un sociolog american pe nume Erving Goffman a identificat trei tipuri de stigmă. Astfel, se pare că există stigmă asociată cu diformitățile fizice (membre lipsă, desfigurări faciale sau extreme de greutate/înălțime), stigmă asociată cu slăbiciunile sau defectele de caracter (aici include și tulburările psihice) și mai există stigmă care se referă la apartenența la diferite grupuri sociale (grup etnic, religios sau rasial).

Ceea ce trebuie înțeles atunci când ne referim la aceste trei tipuri de stigmă este că, un individ, dacă face parte din oricare din categoriile de mai sus, este foarte vulnerabil spre a fi stigmatizat de către societate doar pentru că se găsește într-unul din aceste grupuri. Pacientul cu tulburări psihice, din cauza problemelor evidente pe care le manifestă, este cu atât mai mult supus oprobriului public, cu alte cuvinte, i se discreditează un ”comportament sau o reputație” (E. Goffman).

În cazul autostigmei, se pare că este vorba tot despre o discreditare, numai că, de data aceasta, nu ceilalți acuză, ci pacientul însuși se acuză pe sine. Dacă în cazul stigmei ”ștampila” era pusă de către societate sub forma ”tu ești...”, când ne referim la autostigmă, pacientul însuși este cel care își pune ”ștampila” sub forma ”eu sunt...”. Un citat dintr-o cercetare apărută în ”Revista Română de Bioetică” (Vol. 9, nr. 1, Ianuarie-Martie 2011) lămurește foarte bine acest aspect: ”Autostigma presupune tot o discreditare a individului, singura diferență fiind că individul vizat este atât ținta, cât si acuzatorul. Practic, autostigma definește o stare în care percepția individului despre sine este alterată, acesta considerându-se inacceptabil in comunitate. Consecințele negative ale acestui fenomen se reflectă atât în modificarea randamentului personal, cât și a funcționării sociale și a complianței la tratament”.  Încercăm, în continuare, să identificăm care sunt mecanismele de producere a autostigmei și să le redăm în cele ce urmează.

Cauzele autostigmei la pacienții psihici

De la început trebuie spus că nu se știe cu exactitate care sunt toți factorii implicați în formarea autostigmei, iar studiile efectuate în acest sens sunt foarte puține. Totuși, ca urmare a parcurgerii unor articole de specialitate, am sesizat că toate susțin ideea unei relații directe între autostigmă și stigma socială, aceasta din urmă fiind considerată cea mai importantă cauză a producerii autostigmatizării la pacienții cu boli psihiatrice. De ce se întâmplă asta? Pentru că, așa cum am văzut, indivizii majoritari din societate îi ”ștampilează” foarte ușor pe ceilalți care, aparent, nu sunt asemni lor. Astfel, cele mai la îndemână acuze la adresa pacienților psihici sunt cele de tipul ”nebuni, răi, violenți, incapabili etc”. Aceștia, auzind într-o manieră repetitivă, chiar și de la persoane apropiate, acuze precum cele de mai sus, ajung să le asimileze și să le întoarcă împotriva propriei persoane ”procesul de autostigmatizare fiind practic o rezultantă a <> stigmatelor sociale, dublată de autoanaliza/raportarea sinelui la persoanele din jur, considerate într-o cultură drept <> […] De fapt, în viziunea bolnavului acest proces comportă o transformare a identității personale, de la statutul anterior (de exemplu profesor, parinte, student) la o persoană potential incompetenta si periculoasă”. (Revista Română de Bioetică, Vol. 9, Nr. 1, Ianuarie - Martie 2011). Tot in Revista Română de Bioetică găsim un model teoretic preluat după un cercetător american care explică cum se formează autostigma. Acesta identifică 4 etape care stau la baza procesului mai sus menționat: 1. conștientizarea stigmei; 2. acceptarea stigmei; 3. internalizarea; 4. consecintele acesteia (diminuarea stimei de sine si scaderea autoeficacitatii).

Factorii de risc ai autostigmei 

Nu toți pacienții psihiatrici dezvoltă ceea ce se numește autostigmatizare. Unii dintre aceștia, chiar dacă sunt discriminați de către societate, devin indiferenți, resemnați sau ignoranți. Alții, dimpotrivă, când se manifestă sentimentele discriminatorii, iau atitudine împotriva acestora, sau se revoltă prin mijloacele proprii. În aceste condiții, la ambele grupuri de pacienți, autostigmatizarea nu se produce deoarece, după cum am văzut, aceasta este o rezultantă a stigmatizării celorlalți.

Există, însă, o categorie de pacienți care nu ”luptă” în niciun fel împotriva atitudinilor ostile provenite din partea societății. Ei conștientizează aceste atitudini, le acceptă și, cel mai grav, legitimează discriminarea care este îndreptată împotriva lor. Aceste 3 variabile venite dinspre ceilalți, la care se mai adaugă și cea care ține de identificarea redusă cu grupul de bolnavi psihiatrici, constituie cei mai importanți factori care fac ca autostigmatizarea să se manifeste. Acum, dacă am văzut ce este autostigmatizarea și cum se produce ea, vom analiza, în continuare, pe scurt, consecințele acestui fenomen asupra vieții psiho-sociale a pacientului. 

Consecințele psiho-sociale ale autostigmatizării

Autostigmatizarea, ca și stigmatizarea, sau oricare alte sentimente ostile venite de la ceilalți, are implicații puternice asupra stimei de sinea pacientului dar, se pare, influențează și evoluția bolii, precum și relațiile acestuia cu familia din care provine. Astfel, pacientul psihiatric cu grad de autostigmă crescut, nutrește profunde sentimente de vinovăție, nuputință sau incompetență. El se simte vinovat pentru ceea ce i se întâmplă atât lui cât și celor apropiați și nu întrevede nicio soluție pentru a putea ieși din acest cerc vicios. Se vede neputincios pentru a realiza anumite activități de bază (pe care, de altfel, înainte de instalarea autostigmei le realiza fără probleme), de unde și teama de implicare și dorința de retragere imediată. Mai mult, trăiește un puternic sentiment de incompetență și, deseori, ajunge să creadă /să spună că ”nu sunt bun de nimic”, ceea ce duce și la instalarea senzației de rușine. În aceste condiții, pacientul psihiatric anticipează ceea ce cred ceilalți despre el și începe să se simtă respins, evitat sau, pur și simplu, alungat. În mod evident, și interacțiunile cu ceilalți sunt drastic afectate. Pentru a înțelege și mai bine această din urmă idee, redăm un citat edificator din aceeași Revistă Română de Bioetică: ”Prin anticiparea rejecției sociale, bolnavii care au fost spitalizați pentru o boală mintală pot arăta mai puțină încredere în oameni, pot deveni mai defensivi sau chiar pot evita compania celor din jur. În acest mod, bolnavii psihiatrici își restricționează interacțiunile sociale și își restrâng cercul activităților. Bolnavul devine inhibat și retras, cu dificultăți în atingerea unui potențial normal de adaptare în societate, prezentând astfel deficiențe și în ceea ce privește calitatea vieții” (Revista Română de Bioetică, Vol. 9, Nr. 1, Ianuarie – Martie 2011).

Cât privește impactul autostigmatizării asupra patologiei de bază, s-a observat că, la pacienții cu un grad ridicat al autostigmei, evoluția bolii este mai agresivă, cu șanse reduse de recuperare ulterioară, iar complianța la tratament scade semnificativ. Mai mult, pacientul începe să își piardă încrederea cu privire la tratament și chiar dezvoltă o viziune foarte pesimistă asupra recuperării.

Relațiile cu familia sunt afectate în două moduri, pe de o parte sunt influențate negativ relațiile pacientului cu familia din care provine, pe de altă parte, se schimbă relațiile între fiecare membru al familiei ducând la ceea ce se numește ”stigmă prin asociere”. Și în acest sens, pentru lămurirea cât mai clară asupra problemei prezentate aici, redăm un nou citat din Revista Română de Bioetică: ”Prezența unui bolnav în familie, și în special a unul bolnav psihic reprezintă o povară, solicitând din punct de vedere fizic, dar și psihologic pe ceilalți membri. În cazul unui bolnav psihic cu autosigmă, lucrurile se complică și mai mult. De regulă, aceștia sunt dificil de abordat, iritabili, suspicioși, familia fiind practic prima care se confruntă cu această problemă din partea bolnavului. Pe de altă parte, s-a descris și fenomenul de stigmă prin asociere, care vizează pe toți membrii familiei unui bolnav mintal” (Revista Română de Bioetică, Vol. 9, Nr. 1, Ianuarie – Martie 2011).

Autostigma în bolile psihice

De la început trebuie spus că există puține studii științifice cu privire la autostigmatizare pentru fiecare tip de boală în parte. Cea mai relevantă pare a fi o cercetare care s-a realizat în 14 țări, iar lotul de subiecți a fost format din pacienți cu schizofrenie. Concluzia de bază care s-a desprins în urma procesării datelor finale este  cea care se anticipase deja, și anume, în cazul schizofreniei, nivelul autostigmei este extrem de ridicat. În rest, pentru alte boli, nu există, se pare, studii relevante. Totuși, s-a mai observat că, cu cât simptomele de bază sunt mai puternice, cu atât nivelul autostigmatizării este mai ridicat. De asemenea, s-a făcut și o corelație între vârsta biologică și riscul de a dezvolta autostigmatizarea. Astfel, s-a ajuns la concluzia că, în cazul vârstei înaintate, dar și la pacientele de sex feminin, nivelul de autostigmatizare crește.  Pe de altă parte, tot in cadrul aceleiași cercetări, s-a mai observat că statutul social, nivelul de educație, sau durata bolii nu influențează gradul de autostigmatizare. 

Cum reducem autostigma

După cum am văzut chiar de la începutul acestui articol, autostigma ia naștere prin asimilarea stigmei sociale. Așadar, o prima soluție logică – dar nu foarte simplă – ar consta în schimbarea prejudecăților sociale în favoarea pacientului.

O altă soluție, și mai complicată, poate, decât prima pe termen scurt, se referă la îmbunătățirea condițiilor psiho-sociale care țin de șomaj, educație și creșterea calității vieții. Se știe că un om, fie el pacient psihiatric sau nu, are o stimă de sine mult mai ridicată dacă lucrează cu plăcere, are un program adaptat capacităților sale și, în plus, are și un venit regulat. Ideal ar fi ca, la locul de muncă, să se simtă și apreciat, valorizat etc. Însă, punerea în aplicare a acestor condiții psiho-sociale, mai ales în țara noastră, și mai ales pe termen scurt este, se știe, foarte dificilă.

Psihoterapia în manieră susținută este o altă soluție, poate având și cele mai bune rezultate pentru reducerea autostigmei, iar dintre toate formele de terapie de natură psihologică, se pare că cea cognitiv-comportamentală este cea mai indicată deoarece, se axează, în principal, pe stabilirea țelurilor în viață, dar și pe consolidarea abilităților personale.

Autostigma și autostigmatizarea sunt puternic diminuate și pe măsură ce pacientul psihiatric are acces la servicii de calitate. Astfel, una dintre preocupările majore ale specialiștilor ar trebui să se axeze pe găsirea de metode viabile prin care să atragă pacienții și să le ofere astfel de servicii. O alternativă la ceea ce se oferă în spitalele de psihiatrie o reprezintă centrele sociale în care se întâlnesc echipe mixte de specialiști, iar pacienții primesc servicii de calitate gratuite și au posibilitatea să participe la activități dintre cele mai diverse.

Concluzii

O concluzie de bază care răzbate în urma documentării pentru acest articol ar fi aceea că, deși autostigmatizarea vizează tot mai mulți pacienți cu afecțiuni psihice, studiile care să investigheze această problemă sunt insuficiente. După cum am văzut, nu se știe cu exactitate care sunt factorii care conduc la autostigmatizare și nici nu se știe care este distribuirea exactă a autostigmei pentru diferite boli de ordin psihic. Dar, poate că cea mai mare provocare a specialiștilor, dincolo de orice neînțelegere, ar trebui să se axeze pe găsirea unor modalități concrete pentru a reduce autostigma cât mai mult posibil. Întrebarea este: ce se poate face? Încheiem cu un ultim citat din Revista Română de Bioetică în care regăsim și unele recomandări care pot fi privite ca soluții la întrebarea de mai sus: ”În scopul reducerii autostigmei, se recomandă în general diminuarea discriminării sociale, îmbunătățirea asistenței terapeutice, implementarea de programe educaționale pentru populație, precum și implicarea activă a pacienților și familiilor acestora în vederea identificării și reducerii autostigmei (Revista Română de Bioetică, Vol. 9, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2011).

                                                                                         Nălucă Cosmin, psiholog clinician

                                                                                            Fundația Estuar, Centrul Social Giurgiu

Detachement

Detachement (Detașare) (2011) cu Adrien Brody

Adrien Brody m-a impresionat prima dată când l-am văzut în ”Pianistul”, acesta fiind, probabil, filmul de excepție al anului 2002. Brody reușește să transmită acolo starea unui om aflat într-o suferință greu de imaginat, o suferință pentru care nu mai există parcă nicio salvare. În ”Pianistul” vezi pur și simplu Iadul pe pământ, iar finalul filmului te face să plângi fără reținere.
Suferința este cea care planează și asupra filmului ”Detachement”, iar cauzele ei sunt, evident, undeva departe și anume în copilărie. Doar că, de data aceasta, protagonistul încearcă să își ascundă durerea, să o mascheze, să nu lase să o observe ceilalți. De aici pleacă și fuga sa de orice care l-ar putea face să se atașeze. Atașarea produce durere fără margini, pare a spune artistul. Singurul care resimte, dramatic, suferința actorului este privitorul. Și o resimte din plin, cu toată ființa, fără să i se poată opune. Privitorul trăiește, aproape la vedere, ceea ce personajul din film nu vrea să transceadă în afară. Singura modalitate de a opri ”asaltul”, este să oprești filmul.
Mărturisesc, mie filmul acesta mi-a provocat un rău aproape organic și nu m-a lăsat să dorm liniștit toată noaptea. E un film tulburător, asemănător ca mod de derulare cu ”Crash”, care îți izbește întâi simțurile, apoi mintea. Ca să îi rezist, am avut nevoie de efort suplimentar. În plus, suferința mea a fost dublată și de radiografia prezentată în film asupra sistemului de învățământ american. Nu puteam să-mi scot din cap două întrebări: dacă tocmai la ei e așa, nu cumva suntem pierduți? Ce se mai poate face?
”Detachement” este o dramă psihologică, profundă, cutremurătoare, aproape fără ieșire, care nu e deloc o pierdere de vreme pentru cei care pot să o urmărească. Pentru unii, probabil, ”Detachement” poate deveni filmul preferat (de fapt, deja cunosc pe cineva :)). Filmul mi-a fost recomandat de o prietenă de pe blog căreia îi mulțumesc, în ciuda trăirilor pe care le-am avut după vizionare. Ceea ce am asimilat, contează enorm.