12 Years a Slave (film)

Se știe deja că a luat Oscarul pentru cel mai bun film și cred că l-a luat pe bune. L-am văzut și eu în week-end și, evident, mi-a plăcut, și mi-a plăcut mai mult decât „Her”, cu toate că amândouă filmele tratează subiecte profund umane, dar n-aș putea spune cu siguranță de ce prefer pe unul mai mult decât pe celălalt, ceea înseamnă că nu natura subiectelor, care e identică, le diferențiază, ci altceva, ceva care ține, precis, de actori, de prestația lor, de atmosfera creată în jurul personajelor etc.

Personajul din „12 Years a Slave” nu este un erou, așa cum se spune, pentru că a stat 12 ani captiv, ci este doar un om inteligent care s-a adaptat condițiilor pentru a supraviețui. Adaptabilitatea, perseverența și speranța că va fi liber, acestea sunt caracteristicile definitorii ale personajului, și nu curajul sau viclenia l-au ajutat să supraviețuiască. Mergând mai departe, până la nivelul tipologiilor, s-ar putea spune că el este tipul omului care ține cu tot dinadinsul la crezul lui și speră că, până la urmă, își va atinge scopul. Scopul lui, după ce a fost răpit, a fost acela de a deveni din nou liber, iar pentru a-și căpăta libertatea, nu renunță la nicio încercare care l-ar putea salva.

Într-o perioadă nebună, ce părea a-și fi pierdut cu totul umanismul, în care trădările și crimele erau la ordinea zilei, iar banul era scopul suprem, regizorul lasă să înțelegem că lumea poate fi readusă în normalitate tot de către oameni, și asta doar prin a ne fi arătat, așa cum se și întâmplă în film, un strop de omenie. Mai mult, revenind la lumea noastră, cea în care trăim cu toții azi, am putea înțelege că dacă măcar unii dintre noi am arăta frecvent o doză infimă de compasiune și empatie, tot ar fi suficient pentru a menține speranța într-o lume care a fost creată pentru oameni și nu doar pentru interesele lor meschine. Cel care îl salvează pe cel căzut în sclavie, nefăcând altceva decât să scrie o scrisoare și s-o trimită mai departe, este simbolul omului salvator, sau al omului care face bine prin gesturi mărunte. Ideea extrasă de aici este aceea că pentru a face bine nu este nevoie de fapte ieșite din comun, nici de planuri elaborate, ci de gesturi mici, dar repetate zi de zi și consecvente unui crez interior puternic. Extrapolând, putem ajunge la concluzia că a face bine înseamnă a iubi, în primul rând, omul, sau, altfel spus, poți să faci cu adevărat bine numai dacă iubești și pe oamenii cu care intri în contact.

„12 Years a Slave” nu cred că se vrea a fi doar prezentarea unei drame individuale. Ar fi prea puțin și n-ar fi fost primit așa bine de către critici. Cred că se vrea a fi un film-legendă care își ia seva din trecutul nu foarte îndepărtat al omenirii, ne face să ne gândim și la sclavia din timpul perioadei naziste și se continuă până în zilele noastre și, probabil, ani buni de-acum încolo. Sclavia nu este eradicată nici azi, cu toate că nu mai are o asemenea amploare și nu mai este recunoscută ca fiind legală, probabil, în nicio țară din lume, dar ea continuă să existe netulburată în multe medii, mai ales cu știrea autorităților. Autoritățile știu despre sclavia sexuală, despre sclavia din închisori, despre sclavia copiilor din lumea a treia, despre sclavia unor națiuni întregi căzute sub tirania unor regimuri autoritare. O femeie, de exemplu, care este răpită, căreia i se fură identitatea, care e ținută în captivitate în condiții precare și care este obligată să se prostitueze, este o sclavă în adevăratul sens al cuvântului. Această formă de sclavie se practică azi în lumea întreagă cu știrea autorităților. Elementul comun acum, ca și în urmă cu 200 de ani, sau mai în urmă de-atunci, este tot banul.

„12 Years a Slave” este unul dintre filmele care dau peste cap teoriile paternalist-romantice apărute în perioada sclaviei în statele sudice din America. Acele teorii, întâlnite și în „Pe aripile vântului” (mai ales în carte), susțineau că sclavii se nășteau sclavi, că n-ar fi fost în stare să se întrețină, că ei, stăpânii lor, îi alfabetizau, îi îngrijeau, îi hrăneau și le impuneau un program de muncă organizat, astfel că toată lumea trăia bine și era fericită, ba mai mult, se afirma că sclavilor înșiși le făcea plăcere să aibă stăpâni, ba mai mult, se spunea că și dacă ar fi fost lăsați liberi, n-ar fi plecat de la stăpân pentru că nu s-ar fi descurcat și ar fi murit de foame. (Un oarecare adevăr există aici, dar perversiunea acestor teorii vine din aceea că ele nu recunosc rolul obișnuinței și al mediului în care trăiești în formarea și definitivarea personalității. Dacă ții un om de la naștere în captivitate, nu poți să te aștepți ca a doua zi după ce l-ai eliberat să se comporte ca unul născut și trăit liber). Evident că astfel de teorii nu pomenesc nimic despre negarea dreptului la autodeterminare, despre drepturile civile și sociale ale negrilor care, practic, nu existau, despre abuzuri și discriminări, despre munca neplătită, despre crimele nepedepsite etc.

„12 Years a Slave” mai are un merit, și anume acela că, precum toate filmele bune, și acesta sensibilizează puternic privitorul și îl face să analizeze situațiile arătate și să-și pună întrebări. Prezentându-ne o asemenea realitate crudă, filmul produce în noi efectul invers al realității descrise, adică ne face să simțim în termeni de dragoste, compasiune, înțelegere și nu să trăim brutal, dur, neîndurător, inuman. Prin aceasta regizorul și-a atins scopul, adică îl determină pe privitor să fie categoric de partea „sclavilor” și nu a „stăpânilor”, ceea ce înseamnă că „sclavii” reprezintă umanitatea, iar „stăpânii„ lor sunt fiarele.

Alte ipocrizii

Nici n-a trecut atât de când m-am însurat, adică nu mai mult de șase luni, și dacă ceilalți au renunțat la întrebarea „când faci nunta?”, au început cu „dar copii când faci?”. Dacă le spun că o să fac când simt, sau când o să fiu pregătit, sau când o să obțin ce-mi doresc înainte de copii pentru a-i putea crește cât de cât în condiții decente, sau, de ce nu, poate n-o să fac niciodată, pentru că nu întotdeauna pot toți să aibă copii, iar condițiile pentru care nu pot sunt reale, diverse, complexe, ciudate, medicale etc., ceilalți îmi spun că acum e momentul, că acum sunt tânăr, că acum îmi vor fi dragi și tot acum o să am răbdare să-i cresc.

Oamenii funcționează după clișee mentale închise, date de ipocrizia societății. Pentru majoritate lucrurile sunt simple: te naști, faci școală, te angajezi, te căsătorești, îți iei casă, faci copii, îi crești și mori. Alte variante nu există, iar dacă tu ieși din tipar și alegi să îți trăiești viața după alte standarde, ești catalogat ca fiind ciudat.

Oamenii, din cauza îngustimii orizontului personal, dar și mânați de o comoditate a firii care nu le dă voie să se autodepășească niciodată, te întreabă și îți recomandă cele mai comune chestiuni, tocmai acelea care n-au nicio legătură cu superioritatea ființei și, în acest mod, te trag, teoretic, în jos, spre o viață oarecare și chiar spre o ciclicitate care compromite și anihilează spiritul. Măcar de-ar crede cineva în aceste chestiuni! Numai că nu crede nimeni în ele, sunt spuse ca să fie spuse, sunt spuse ca să se facă conversație, sunt spuse pentru că altceva nu le trece prin minte. Cunosc treburile acestea și sunt conștient de ele dar, totuși, mă enervez pe interior când le aud repetate la nesfârșit, și nu doar în legătură cu mine le aud, ci și cu alții.

Toate nu sunt decât ipocrizii. În realitate fiecare are grija lui și doar pe a lui și, probabil, așa este și normal având în vedere că omul este o ființă ce manifestă un egoism pur. Problema nu este că omul ar fi egoist, ci de ce se preface că-i pasă când, de fapt, nu-i pasă. Ba nu, mă înșel, îi pasă, dar numai pe bani. În rest vorbim ca să ne aflăm în treabă, sau vorbim ca să nu tăcem.

Ruperea USL

Crinuleț joacă tare, tare de tot. Și e mult mai inteligent decât îl credea Ponta. Așa că-i tot dă ultimatumuri ca să arate lumii - și alor lui - că el ar vrea să continue guvernarea, numai că nu se poate. Ponta și PSD-ul sunt dușmanii, nu-i lasă pe peneliști să guverneze așa cum s-au înțeles, iar ca să scape de ei au inventat haznaua numită USD și așteaptă ca liberalii să se care singuri și, astfel, tot ei, liberalii, să rupă USL-ul.

Ultimatumurile lui Crin sunt enervante, dar sunt bine calculate și au efect psihologic. Ele sună mobilizarea și îi ajută pe liberalii din teritoriu să strângă rândurile lângă Crin. În același timp îi exasperează pe pesediștii care vor să scape de liberali și nu știu cum, căci, deocamdată, nu au curaj să-i alunge de la putere.

Crin își pregătește o ieșire în trombă în urma căreia vrea să-l facă praf și pulbere pe Ponta, pe Felix și pe toți impostorii din USD. Crin se simte bine când vorbește sforăitor și când trage cu tunurile în toate direcțiile. Atunci e în apele lui și simte cum se umple de putere. A simțit că cu Băsescu nu mai ține și nici în USL, așa cum a „evoluat” formațiunea, nu are șanse să fie el însuși. PSD-ul cu ai săi securiști încercau în fiecare noapte să-i siluiască atât pe Crin, cât și întreg partidul său. Iar acum Crin pare că s-a săturat.

Așa că, dacă Crin ajunge președinte, și are șanse dacă iese din USL, s-ar putea să tragă în Guvern mai ceva decât o face Băsescu acum, mai ales dacă PNL-ul va fi în opoziție. Probabil că în aceste momente în PSD se fac planuri pentru anihilarea politică a lui Crin. În această logică cred că încercarea de puci, apărută ca din senin în PNL, nu este străină de PSD.

Cu Crin în opoziție și cu Băsescu la Cotroceni, atât cât mai are din mandat, Guvernul PSD s-ar putea să aibă o viață cu mult mai grea decât anticipase. Dar pentru țară nu poate fi decât bine pentru că România nu poate progresa decât cu un PSD mic, mic de tot, sau inexistent. Principala piedică în calea dezvoltării tării noastre, în acești 25 de ani, a fost PSD-ul, cu tot ce a însemnat el, de la formarea sa și până azi.

Abia aștept să văd ce-o să mai zică milioanele de naivi care au votat ca orbii, în masă, prostiți și spălați pe creiere, USL-ul doar „ca să-i scape de Băsescu”. Iată că Băsescu rămâne, iar USL-ul se va duce de râpă. USL-ul s-a dovedit a fi doar o megaconstrucție politică toxică, însetată de putere și dornică de a pune mâna pe bani. Și când nu s-au mai înțeles cum să-i împartă, se ceartă precum chiorii.

„Teroarea” iernii și manipularea prin media

E limpede că la televizor n-ai ce să vezi, dar parcă nici nu pot să nu-l deschid deloc, așa că-l mai pornesc din când în când, dar ce am văzut de sâmbătă dimineața și până azi, și cât o mai dura de-acum încolo, pare, din nou, că a întrecut orice limită a bunului simț. Zi și noapte se vorbește numai despre iarnă și zăpadă și așa de uluiți sunt toți fiindcă a nins acum, că zici că ne-am afla într-o țară din centrul Africii, unde nu ninge niciodată, și nu suntem în România, unde e normal să ningă încă din noiembrie și să se topească abia la sfârșitul lui martie.

Evident că toată lumea știe treaba asta, mai ales cei din televiziuni și oamenii politici știu, dar fac acum pe neștiutorii, îngrijorați părând a fi față de nație și speriați de moarte ca nu cumva să pățească cineva ceva, pentru ca, pe de o parte, să creeze impresia de urgie a naturii abătută peste țara noastră, iar pe de altă parte, se știe, din manipulare și minciună se adapă și unii și alții.

Între televiziunile de știri și politic există o legătură perfectă și indestructibilă care funcționează ca în cărțile interzise publicului încă din clipa în care televizorul a apărut pe acest pământ. Din momentul în care creezi impresia că vine Apocalipsa odată cu prima zăpadă viscolită, rețeta ”succesului” devine extrem de simplă: televiziunile își trimit oamenii în câteva sate izolate în care a nins mai mult, reporterii stau de vorbă cu câțiva amărâți care așteaptă să vină alții să le facă drum cu lopata în curte ca să se ducă ei să-și ia lemne pentru foc, iar băieții isteți din platouri rumegă non-stop ”realitatea” de pe teren și o prezintă în așa fel încât să creeze senzația de panică. În vremea asta, milioane și milioane de naivi se uită cu ochi curgători să vădă cum a nins în sate de care n-a auzit nimeni niciodată și le plâng oamenilor de-acolo de milă. În realitate nu interesează pe nimeni ce se întâmplă cu o babă sau cu un moș rătăciți prin cine știe ce cătune, ceea ce atrage este senzaționalul situației, morbidul, răul pe care îl îndură alții, disperarea lor.

În celălalt plan, politicienii exploatează și ei ”realitatea” cât pot de bine și dau impresia că muncesc de nu mai pot și că se află la datorie, iar scopul nedeclarat al lor este acela de a crește înzecit în ochii electoratului sensibil la asemenea acțiuni. În loc să apară în conferințe de presă și să răspundă la întrebări punctuale (cu toate că ar fi mai bine dacă n-ar apărea deloc), Ponta a dat ordin să intre ziariștii la el în birou și să-i transmită live ședințele de Guvern intitulate pompos ”Comandamentul de iarnă.” Astfel, odată ”realitatea„ fabricată de către televiziuni, când ”teroarea albă” pare că face ravagii în toată România (în realitate n-au fost atinse de vreme rea mai mult de 11 județe), când se dau coduri peste coduri de nu mai știe nimeni dacă mai există ninsoare fără cod, ”Comandamentul primului-ministru” apare din televizoare ca o mână salvatoare care vine să scoată țara de sub zăpezile ucigașe.

Și ce aflăm de la întrunirea miniștrilor îmbrăcați în pulovere de sute de euro, adică în ținută de teren, ca să pară că au venit direct de la cazma? Că o gravidă a fost dusă la spital cu o șenilată cât un tanc; că zece militari au făcut drum cu lopețile până la o mănăstire și le-au dus călugărițelor de-acolo apă și alimente; că cinci drumuri naționale și trei zise autostrăzi s-au redeschis traficului; că în județul X mai sunt înzăpezite atâtea sate; că primarul și prefectul de nu știu unde au dispărut și nu li se dă de urmă; că Ministerul Apărării a scos din garaje elicoptere, mașini de intervenție rapidă, tab-uri și tancuri etc. Contează toate acestea? Contează, bineînțeles, dar numai ca statistici, sau luate caz cu caz. La nivel de țară însă, ele sunt insignifiante pentru că e firesc ca iarna să ningă, să se închidă unele drumuri pentru a fi ulterior deszăpezite, să rămână mașini blocate, să intervină autoritățile în unele situații și să le rezolve. Așa este peste tot în lume, nici nu se poate altfel, numai că la alții toate acestea sunt prezentate după ce trece iarna, ca oamenii să poată înțelege la rece ceea ce s-a întâmplat și modul în care s-a intervenit, și nu se amestecă voit evenimentele în timp ce acestea se desfășoară, așa cum se face la noi, televiziunile noastre dând evenimentelor o notă puternică de suprarealism și panică.

Dacă oamenii așteaptă ca Guvernul să dea ordine directe ca să se intervină în sate pentru ca drumurile să fie desfundate și casele să fie scoase din nămeți, înseamnă că situația la nivel mental e gravă. Avem de-a face aici cu același tip de mentalitate care funcționa și în vremea comunismului, când un ștab de la București dădea un telefon în teritoriu ca să se ia măsuri într-un fel sau altul. Oamenii au mentalul unui milog, unui neputincios care așteaptă să vină altul să-l ajute. Dă o zăpadă, dă o ploaie mai puternică, vine un ger, alții să aibă grijă de noi, noi suntem în stare doar să ne văicărim și să ne rugăm la Cel de Sus. Pare că în țara asta nu se poate face nimic fără ajutorul Guvernului, avem primari aleși degeaba, doar Ponta și liota lui dirijează totul de la București.

Manipularea cu deszăpezirea este atât de bine orchestrată încât ni se transmite, pe toate canalele media, că Guvernul face eforturi supraomenești pentru a salva oamenii. În realitate, repet, ceea ce se întâmplă este absolut normal: vremea poate fi capricioasă, dar autoritățile sunt datoare să intervină pentru a ajuta și salva populația, și tot ceea ce fac este prins în fișa postului lor, nu face nimeni muncă voluntară sau pentru binele comunității. În plus, nimeni n-ar trebui să știe ce fac autoritățile în teren, în afară de situația când ceea ce fac, nu fac bine.

Soluție pe termen scurt, pentru trezirea populației, nu există. Manipulatorii din politică și din media cunosc perfect treaba aceasta și profită de ea cât pot pentru avantajele lor. În momentul de față disprețul și bătaia de joc la adresa populației privitoare sunt totale și fără cale de îmbunătățire sau de stagnare. Situația este cu atât mai dramatică cu cât cei care par că ne salvează sunt, de fapt, călăii noștri.