Dureri mai mari decat putem duce (I)

Am sunat la usa si mi-a deschis sotul, iar cand am patruns in casa si am vazut-o, am ramas putin uimit caci femeia mergea pe picioarele ei si era imbracata destul de elegant. Ma asteptam sa o gasesc in pat, imobilizata, caci asa imi spusese barbatul la telefon, ca nevasta lui e foarte bolnava, iar eu n-am mai intrebat ce boala are si doar i-am spus ca vin. Stiam din experienta ca, atunci cand apartinatorii imi spun ca au pe cineva foarte bolnav, si mai ales daca este si in varsta, se refera la faptul ca bolnavul respectiv este imobilizat la pat si, de cele mai multe ori, nici nu vorbeste.
Dar femeia aceasta parea mai vioaie decat mine. Cand am intrat si am trecut pe langa ea s-a manifestat ca si cum nu m-ar fi vazut. I-am spus "buna ziua", dar nu mi-a raspuns. Barbatul i-a atras atentia ca o salutasem, insa nici pe el nu l-a bagat in seama. Nu m-am mirat, imediat mi-am dat seama de ce sufera si nu m-am inselat.
Am intrat in sufragerie, am inceput sa imi scot cele necesare din geanta, dar o observam si pe femeie cum venea, aducea un lucru si-l aseza pe fotoliu, lua altul si pleca cu el, dar facea toate acestea ca si cum ar fi fost singura in toata casa si cine stie ce treaba importanta avea. Sotul nici nu se uita la ea, doar imi explica mie ce-i cu ea, de cand e asa, ce face, ce zice mai mereu, cum se comporta etc. L-am ascultat pana m-am asezat pe scaun, apoi i-am spus ca, pentru a o putea evalua, trebuie sa vorbesc si cu bolnava. Atunci a strigat-o dar, din nou, nu l-a bagat in seama. A mai strigat-o o data, insa femeia isi vedea in continuare de ale ei. Pana la urma s-a ridicat si a plecat dupa ea s-o aduca. S-a intors repede, batrana mergea fara sa opuna niciun fel de rezistenta, insa, in ciuda acestui fapt, el parca mai mult o tragea decat o lasa sa paseasca in voia ei. Cand au ajuns langa scaun mi s-a parut ca aproape a trantit-o si i-a spus sa fie atenta la ce o sa o intreb. Atunci ea a holbat ochii la mine si abia acum a parut ca ma vede cu adevarat. I-am zis din nou "buna ziua" si, de data asta, mi-a raspuns. Am intrebat-o ce face si mi-a zis ca e bine. Am intrebat-o cati ani are si mi-a zis ca 30. Am intrebat-o in ce an suntem si mi-a zis ca ne aflam in anul 1962 (in realitate ne aflam in 2009). Am intrebat-o cu ce se ocupa si mi-a zis: "ce te intereseaza". Am mai intrebat-o cine-i barbatul de langa noi (adica sotul ei) si mi-a zis ca e un prieten vechi.
Nu, batrana nu se prefacea si nici macar nu-si batea joc de mine. Asa se manifesta boala asta - poate cea mai nenorocita boala a batranetii - prin uitare si prin inlocuirea evenimentelor reale cu altele fantasmate. Uiti tot, iar in stadiile severe uiti si cum te cheama. Ea era intr-un astfel de stadiu desi, la prima vedere, daca nu ai fi intrebat-o nimic, te-ai fi mirat ca ar suferi de ceva.
Pentru a ma convinge pe mine insumi, am reluat aceleasi intrebari, iar raspunsurile pe care le-am primit au fost cu totul diferite, ceea ce mi-a demonstrat ca nu tinea minte nici macar cateva minute. Apoi i-am aplicat un test de memorie care mi-a transformat banuiala de la inceput in certitudine: era Alzheimer, forma cea mai grava.
Tot timpul cat o interogasem, sotul nu scosese un cuvant si doar se uitase la ea lung, pierdut, iar lacrimile ii curgeau siroaie fara a face eforturi ca sa si le stapaneasca. Dupa ce ea a plecat, a inceput sa planga si mai tare, in salturi. Acum se vedea ca incerca sa se opreasca, dar nu putea. Cateva minute nu mi-a zis nimic si nici eu nu l-am intrebat, dar nici nu am plecat, caci aveam nevoie sa-mi mai dea niste detalii. De fapt, nici n-as fi plecat si sa-l fi lasat asa. Era momentul sa-l linistesc.
Incet-incet insa, s-a linistit singur si astfel am aflat ca sotia lui fusese profesoara de franceza. Era singura pe care o iubise cu adevarat si aveau impreuna peste 40 de ani de casatorie. Ea avea acum 78 de ani si, zicea el, pana in urma cu 2 ani, fusese cea mai lucida femeie de pe pamant. Boala debutase aproape brusc si avansase cu o viteza uluitoare.
Acum, barbatul simtea ca nu poate sa o mai tina in casa. Aproape niciodata nu avea somn si era mai mereu agitata. Scotea lucrurile de prin dulapuri si le punea pe paturi, apoi le lua de pe paturi si le punea pe jos. Cand el pleca, trebuia sa o incuie in casa pe dinafara, altfel iesea si nu mai stia sa se intoarca. De doua ori pana acum fusese adusa de altcineva, o data de o vecina care o cunostea, alta data de catre politie. Cand isi vedea fiica, zicea ca e mama ei, alteori spunea ca e o sora care murise demult. Daca o intrebai cati copii are, spunea ca nu are niciunul cand, de fapt, avea 2.
Batranul era terminat, nu mai avea liniste si, impreuna cu copiii, luasera hotararea sa o institutionalizeze intr-un camin de batrani. Numai ca el o iubea, traise cu ea atatia ani si-acum...acum sa o scoata din casa la batranete si sa o trimita bolnava printre straini. Asta nu putea suporta si-i sfasia inima.
Eu imi terminasem treaba, venisem acolo sa constat gradul ei de luciditate cognitiva, iar ulterior sa fac o recomandare pentru internarea permanenta, sau pentru ramanerea la domiciliu. Am recomandat institutionalizarea deoarece se impunea. Desi femeia ar fi fost astfel rupta din mediul in care a trait, ar fi fost totusi "salvati" sotul si copiii lor. Insa, ceea ce nu stia batranul, era faptul ca, in ciuda recomadarii mele, mai avea de asteptat ani de zile pentru ca institutionalizarea propriu-zisa sa se realizeze. Inaintea lui mai erau sute de cereri care asteptau fiecare pentru un loc.
Am plecat si, in timp ce treceam prin hol, am vazut-o pe batrana ca venea spre mine cu bratul plin de haine. Am crezut ca mi le aduce mie, dar nu, a trecut iarasi ca si cum nu m-ar fi zarit, dar de data asta parca canta ceva.
Am iesit si asteptam sa vina liftul, iar batranul mi-a multumit si ma urmarea din prag. Cand am intors capul sa-i spun "la revedere", am observat ca plangea iar. Se temea, probabil, ca nu mai e nimic de facut. Se temea ca dosarul va fi aprobat si ca, in scurt timp, sotia lui va fi printre straini, iar el va ramane de-atunci singur.
Aproape ca nu mai e nimic de zis. In astfel de situatii viata e atat de absurda incat iti dai seama ca nici nu mai are sens sa te gandesti de ce se intampla asa.