Deseori am chef de luptă, dar lupta se dă mereu numai cu mine. Mă lupt cu propriile-mi gânduri, niciodată nu ies învingător. Totuși, nu mă las înfrânt. M-am întărit singur ca să merg mai departe și cred că aș putea să o țin așa toată viața mea. Dar ce folos! Mă bat degeaba cu mine, lupta asta îmi aduce mereu numai nefericire. Nu știu dacă îmi va aduce vreodată altceva. De fapt, sunt sigur că nu și, totuși, nu încetez să-mi autoflagelez sufletul și mintea. Nu sunt deloc capabil să duc bătălia asta în afară. Dar, poate, așa e mai bine, pentru că, probabil, aș fi nemilos, și rău, și dur cu alții. Cu siguranță i-aș face să sufere mai tare decât sufăr eu. Așa, eu știu cât pot să duc și știu unde să mă opresc.
Acum constat că nu știu ce vreau. Nu știu acum pentru că nici n-am știut vreodată. Mi-e și teamă să mă gândesc pentru că mă înspăimânt de cât timp a trecut degeaba. Eu, oare, unde-am fost? N-am văzut și n-am simțit nimic? Nimeni nu mi-a deschis ochii și nici mintea? Am rămas suspendat într-un stadiu pe care l-am crezut fericit. De fapt, n-a fost fericire, ci o limitare a minții mele de atunci. Acum, nu mai e nimic. Acum îmi dau seama cât de fals am trăit și mi se pare că e așa greu să pot îndrepta ce s-a croit stricat. Sunt laș, atât de laș încât nu spun nimănui că vreau să mă ajute. Și, totuși, trăiesc. Dar, trăiesc beat pentru că îmi e teamă să înfrunt realitatea. Și-atunci, mă-mbăt cu ”fericirea” care-a fost...sau cu cea care o să vină.
Nimic nu vine pe gratis. Orice pe lumea asta cere sacrificii, iar asta e o altă durere a mea. De ce sa fac sacrificii ca să fiu fericit? De ce să mă vând în mâinile cuiva, care e Destinul, ca să cred că mi-a aruncat praful Fericirii în ochi? De ce să nu fiu așa cum vreau eu când vreau eu? De ce să mă împiedice atâtea pe lume, când eu vreau să mă lase toți în pace? Poate, oare, cineva să îmi răspundă la aceste întrebări? Poate, dar sigur îmi va răspunde ipocrit. M-am săturat de ipocrizie până peste cap și din această cauză vreau să-mi văd semenii goi. Totul la ei e ipocrizie, de când se trezesc până se culcă la loc și numai goliciunea trupească i-ar dezbrăca definitiv de haina odioasă a ipocriziei. Ipocrizia face casă bună cu minciuna, iar de aici până la frică mai e doar un pas. M-am săturat să văd oameni bântuiți de frici inexistente. Îi prefer, mai degrabă, pe cei nebuni. La aceștia din urmă, barem, fricile lor au un temei.
Nu știu dacă o să-mi revin, sau așa sunt eu. Mă simt cu totul amețit într-o lume ale cărei repere le-am pierdut, sau nu le-am identificat niciodată. Dacă mă gândesc la alții, mi se pare că eu nu exist. Totuși, știu sigur că nici ei nu sunt indiferenți în fața vieții. Cu toate acestea, cum de trăiesc? Ce-i mișcă pe ei în față, în timp ce mie mi se pare că stau pe loc și lâncezesc? Să fie numai curajul? Nu știu, dar m-am gândit de multe ori la asta. Niciun răspuns din nicio parte.
pentru toate intrebarile, framantarile, gandurile, starile pe care le ai, nu cred o clipa ca ai trait, pana acum, degeaba. sunt oameni care nu-si ridica astfel de probleme pentru ca sunt mult prea limitati de-o lume mult prea mica. de-un suflet meschin si-un univers prea restrans...esti un norocos. tu simti ca traiesti, ei doar cred asta. Lasa gandurile sa te navaleasca, judeca, sufera, chinuie-te...inseamna ca esti singurul viu intr-o lume adormita. Buna zicala aia fericiti ce-i saraci cu duhul :) dar...nefasta, intr-un fel. Pentru ei.
RăspundețiȘtergereNu mai știi ce să crezi (apropo de cei săraci cu duhul). Eu am de-a face zilnic cu ei (pe bune și la propriu vorbind) și, deseori, nu par a ”suferi” prea rău. Cred că mintea noastră crează suferință și mai puțin ne este impusă.
ȘtergereRealista si profunda introspectia facuta de tine. E septembrie si parca toamna ne transforma, ne face sa devenim meditativi si sa gandim pentru noi. In articolul asta, esti tu si atat, parca iti vad mintea si ideile, parca nu as comenta nici macar un rand, fiindca as strica farmecul introspectiei…am avut senzatia cand am citit ceea ce ai scris ca este trist si ca nu ma regasesc, insa din contra, ma regasesc si pot spune ca sunt multi oameni care in navala vietii de zi cu zi, obosesc, le slabesc puterile prea mult si se gandesc cum le-ar fi mai bine, daca poate fi mai bine pentru fericirea lor.
RăspundețiȘtergereCred ca toate aceste ganduri pe care le-ai expus sunt constructive, te fac si pe tine sa meditezi atunci cand le vezi si iar le vezi.… ai fost profund, ai fost sincer cu tine si ai asternut aici ce ai simtit… sinceritatea este de mare pret, doar asa putem indrepta cate ceva.
Ms foarte mult pentru comentariu! Da, bineînțeles, au fost profunde gândurile mele cu privire la mine. Și, da, cred și eu că sunt constructive. Acum, rămâne de văzut până unde :).
Ștergerebanal, prost scris si superficial....si pe alocuri amuzant. stop it!
RăspundețiȘtergereDesigur, fiecare are dreptul să creadă ce dorește :). Uneori, însă, e nevoie și de inteligență pentru a pricepe câte ceva. Capetele de curcă nu vor înțelege niciodată nimic.
ȘtergereUna rece, una calda. E o prostie asta cu fiecare are dreptul sa creada ce doreste, de asta exista cultura sa te poti "spala un pic". Ai dreptate cu partea ca ai nevoie de inteligenta sa poti intelege anumite lucruri. Tu poti sa iti iei la revedere de la aceasta speranta!
RăspundețiȘtergereEu te las pe tine să te ”speli” (chiar și de păcate) prin cultură și să gândești uniform. Mi se pare că dai dovadă de o limitare pronunțată atâta vreme cât n-ai înțeles că ultimul meu comentariu făcea referire la tine. Ești total pe lângă. Eu nu m-am referit la mine când am vorbit de inteligență. Mi-am făcut eu vreo speranță cu privire la ceva? Ce rost are ultima ta propoziție cu privire la mine, când eu vorbeam despre tine? Mai mult, omiți intenționat expresia ”capete de curcă” crezând că, astfel, nu se va mai face vorbire despre ea. E limpede că ești un cap de curcă frustrat/ă și plin de ură, iar de asta mi-am dat seama imediat ce ți-am citit primul cuvânt. Că e banal? Și ce? Am afirmat eu undeva că spun lucruri prea interesante? Nu cred. Că e superficial? N-are decât, e ceea ce simt și gândesc eu. Că e prost scris? Se poate. Însă, din nou întreb, am avut vreodată pretenții că aș fi un scriitor? Sau că aș scrie precum unul? Nu cred. Deocamdată scriu pe un blog (al meu) și scriu ce simt. Scriu cum vreau și cât vreau. Scriu despre ce mă taie capul, când am chef. Accept comentarii critice, dar fără malițiozități. La tine am simțit mai mult decât răutate, am simțit prostie și pedantism.
ȘtergereTe rog, de-acum încolo, să ocolești cu totul blogul meu. Nici măcar titlurile să nu le mai citești și nici să-mi lași vreun comentariu. Sper să te poți supune. Numai bine!
Mă bucur să văd că ai revenit pe blog.
RăspundețiȘtergereŞi sper ca pe viitor să te văd (citesc) ceva mai optimist.
O toamnă frumoasă îţi doresc!
Ms foarte mult! Am revenit de ceva vreme, numai că nu prea am mai publicat pe blogul ăsta.
RăspundețiȘtergere