marți, 22 ianuarie 2013

O moarte cu totul neașteptată

Când am primit telefonul eram acasă, în București, și mă uitam pe geam la mașinile care treceau nebune, în goană, pe bulevard. Nu mai știu la ce mă gândeam. Am impresia că nu mă simțeam prea bine, eram puțin agitat și mă aflam într-o stare interioară rea. Știu precis că nu mă mai bărbierisem de o săptămână.
Deodată, aud telefonul sunând și mă duc să văd cine e. Mă uit pe ecran și văd că e mama. Îi răspund bucuros, căci ea avea obiceiul să mă sune la ora aia, iar mie îmi plăcea să stau de vorbă cu ea.
- Ce faci? zice. Ești la servici?
- Nu, îi răspund. Mâine mă duc. De ce?
Nu-mi spune.
- Nu poți să-ți iei liber zilele următoare?
- Nu, dar pentru ce? întreb eu brusc neliniștit. Am avut liber până azi.
Îmi zice ceva, dar nu mare lucru. Îmi spune că i-a fost rău, că l-au luat de urgență cu salvarea, l-au internat în spital în Craiova și că tot întreba de mine.  Mă amăgește ca să nu-mi facă rău - crede ea.
- Vineri pot să vin, îi zic, atunci am o zi liberă. Și pot rămâne până luni seara. E bine așa?
- Nu, zice. Vino cât poți de repede. Vino azi.
Pentru câteva momente n-am mai putut să vorbesc. Ochii mi s-au umezit dintr-o dată, iar pieptul a început să mi se zbată. Respiram intens și făceam eforturi ca să nu se simtă nimic la telefon. Știu că i-am mai spus că o să vin cu primul tren pe care-l prind, iar ea mi-a zis să îmi iau bilet până în Craiova, că o să ne vedem acolo, să mergem la spital. Pe urmă am închis.
M-am dus la baie și m-a apucat un plâns teribil. Nu mai știu cum țineam mâinile, dar rețin că lacrimile mi se scurgeau toate pe încheietura de la cotul stâng, după care cădeau șuvoaie în chiuvetă și dispăreau.
Nu m-a ținut mult. M-am uitat în oglindă și m-am gândit că nu o fi chiar așa rău, că poate exagerează ea și că, poate, o să-și revină. Mi-am zis că e timpul să mă grăbesc dacă vreau să prind trenul.
Când am ieșit din casă, am simțit o stare puternică de amețeală. Mă gândeam că e ceva rău, dar nu-mi imaginam ce e mai rău. Îl știam puternic și mai aveam speranța că va scăpa și de data asta. Totuși, o spaimă interioară mă măcina teribil și cred că pusese rău stăpânire pe mine, căci nu-mi aduc aminte, oricum m-aș gândi, cum am ajuns în gară. Mi-am luat bilet la primul tren și am plecat spre Craiova.
În tren am fost neliniștit, am încercat să nu mă gândesc la el, dar nu puteam. Imaginea lui îmi apărea mereu înaintea ochilor, dar și în cap. După o vreme mă gândeam la cum o să-l găsesc. Dacă întrebase de mine, credeam că-l voi vedea întins pe pat, fără puteri, dar lucid. Era o imagine optimistă de care m-am agățat repede. ”Dar dacă nu-i așa? mi-a venit deodată în minte. Dacă nu mai vorbește, nu mai deschide ochii și abia respiră? Dacă e în comă?” Ipoteza stării de comă m-a speriat. Am încercat să o alung, dar cu cât încercam mai tare să fac asta, cu atât îmi dădeam seama că e cea mai plauzibilă variantă. Deodată, am înțeles că așa îl voi găsi și am început să cred tot mai strașnic, în ciuda durerii pe care mi-o producea acest gând, că nu va mai scăpa. Totuși, speram să îl prind în viață.
Lovitura finală am primit-o în gară în Craiova. Mi-a spus-o fără nicio introducere. Pentru câteva clipe m-am simțit ca suspendat în aer și totul părea că se oprise în jurul meu. Nu mai auzeam nimic, nici trenuri, nici mașini, nici oameni. Știu că rămăsesem cu capul plecat, mă uitam în jos, dar nu plângeam. Păream calm și nimeni n-ar fi zis că atunci mi se întâmpla ceva. N-am stat mult așa. M-am urcat repede în mașină și nu mai știu nimic până am ieșit din oraș. Atunci am întrebat de ce nu mergem la spital și mi-au zis că nu ne lasă să intrăm. Urmau să vină a doua zi să-l ia.
De-acum n-am mai zis nimic. Mintea îmi rămăsese blocată la imaginea lui și la momentul când ceilalți vor veni să-l ia din spital. Ceața de afară începuse să mă apese, mi se părea că mă sufoc, iar în tot corpul meu simțeam o căldură de nedescris. Știu că am mai apucat să mă desfac la palton, la toți nasturii, după care, dintr-o dată, un plâns violent, cu sughițuri, a pus stăpânire pe mine. Stăteam cu capul lipit de geamul mașinii, cu ochii larg deschiși, iar lacrimile mi se împreunau sub bărbie, după care îmi cădeau pe genunchi. Deși aveam batistă la mine, nu făceam nicio mișcaresă mi le șterg.
A doua zi l-au adus acasă, în sicriu, iar o jale de nedescris s-a pornit. L-au așezat pe masă, cu fața în sus, și când l-au văzut, unii trăgeau de el cât puteau și-i strigau din toate puterile să se ridice și să umble iar pe picioarele lui. Eu rămăsesem împietrit. Privindu-mă în urmă acum, știu sigur că aveam gura deschisă și că trăgeam cu disperare aer în piept, iar cu mâna stângă îmi împingeam bărbia într-o parte cât puteam de tare. Nu m-am uitat la el căci simțeam că dacă l-aș fi privit atunci aș fi murit și eu.
Omul din sicriu era tatăl meu. Murise înainte ca eu să fi ajuns la el. Nu-l învinovățesc de nimic.  

10 comentarii:

  1. Imi pare rau! :( Dumnezeu sa-l ierte! Fii tare prietene! Daca ai nevoie de mine, sa te ajut cu ceva nu ezita! As vrea sa te vad!

    Gery!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ms foarte mult. Probabil o sa ne vedem in week-end.

      Ștergere
  2. Ce pot sa spun...pastrez momente de tacere in fata durerii tale. El va trai prin tine,o parte in ceea ce esti si o parte in amintirea ta. Sunt alaturi de tine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc frumos pentru că ești lângă mine. Cred că orice durere trece atât timp cât hotărâm că vrem să scăpăm de ea. El va trăi și prin mine, dar și prin ceea ce a făcut și a lăsat în urma sa.

      Ștergere
  3. Imi pare nespus de rau pentru pierderea suferita, Cosmin. Dumnezeu sa-l odihneasca! Pentru voi, cei ramasi in urma lui, e mai greu de pe acum. Dar singura optiune e mersul inainte. Asa ca... fruntea sus si curaj!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Chiar nu știam de ce nu ai mai postat nimic. Îți mulțumesc foarte mult pentru vorbele pe care mi le-ai scris și pentru îndemnuri. Contează foarte mult, mai ales în asemenea momente. Cine vrea să trăiască, alege să meargă înainte. La fel am ales și eu. Știu că, până la urmă, durerea va trece. Așa e firesc. Amintirea însă, sunt convins, îmi va rămâne toată viața.

      Ștergere
  4. Nu am uitat de blog, Cosmin, insa nu am simtit ca as avea ceva de scris.
    Inca o data, regret ca ai suferit asemenea pierdere. Tu insa ii vei purta cu demnitate numele, astfel ca, de acolo, dintre ingeri, el sa zambeasca si sa fie mandru de ceea ce ai devenit si vei deveni tu.
    Fruntea sus! De pe acum viata ar trebui sa te rasplateasca si cu surprize placute!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mersi frumos pentru comentariu și pentru încurajări. Îmi e mai bine acum, am început să mă obișnuiesc. Mi-au lipsit postările tale :).

      Ștergere
  5. Voi reveni de indata ce voi gasi ceva cat de cat inteligent de spus, Cosmin. Ma bucur ca ai gasit in tine taria de a merge mai departe. Stiu ca nu e usor. Insa nu ai de ales. Si eu te astept cu postari, bineinteles ca te citesc cu aceeasi placere! Sa ai weekend frumos!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ms frumos! Te aștept. Eu chiar azi am publicat ceva :).

      Ștergere