Mărturisesc că am văzut până la capăt doar filmul ”Mihai Viteazul” și mi-a plăcut numai cât am fost în clasele primare. Acum nu m-aș mai uita la el. Totuși, de-a lungul vremii, s-a mai întâmplat să văd, fie la televizor, fie pe internet, mai mult nevoit, decât din proprie inițiativă, alte filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Niciodată n-am putut să văd unul până la final. Ce să fi văzut? Scene montate ce păreau a nu avea legătură între ele, dialoguri seci și, pe cât de grave, pe atât de proaste, cascadorii stupide, mesaje unilaterale, faze ce nu trezesc nicio emoție, manipulări ale evenimentelor și personalităților istorice și, peste toate acestea, pe S. Nicolaescu în toate rolurile. După părerea mea, ca iubitor amator de filme, producțiile lui S. Nicolaescu sunt nulități absolute, iar regizorul a fost, dacă nu slab, cel puțin lipsit de imaginație. Unii au spus că nu se putea mai mult din cauza perioadei în care au fost făcute. Oare? Nicolaescu a avut, totuși, pe mână resursele cinematografiei unui stat (fie el și comunist). Ce a făcut cu ele? A ales să intre perfect în logica de partid. (Apropo de calitate, nici cele câteva filme făcute de el după ”90 nu mi se par cu mult mai bune. Deci, omul nu a putut, nu că nu i s-a dat voie).
P.S. Nu puteam ieri să nu mă întreb ce era în capetele celor care strigau ”Rușine” în fața crematoriului, revoltați fiind că soția lui S. Nicolaescu a hotărât să respecte dorința soțului său mort. Se pare că ei ”știau” mai bine decât aceasta ce-și dorea defunctul după moarte. Sincer să fiu, n-am găsit răspunsuri prea de bun-simț la întrebările mele. Totuși, m-am bucurat că cineva a avut curajul să iasă din tipare, chiar și la o înmormântare, arzând un cadavru în loc să-l îngroape, îmbrăcând o haină albă în loc să poarte țoale negre (adevăratul doliu e în suflet). Astfel, a sfidat cumva ”minunata” Biserică Ortodoxă, care devine tot mai penibilă cu ale sale obiceiuri ipocrite.
P.S. Am rămas siderat când am auzit ce audiențe a avut ”Pistruiatul”. Totuși, ”Pistruiatul”?! Nu-mi pot explica decât psihologic așa ceva.
Recunosc că nu am urmărit "evoluţia" regizorală a lui Nicolaescu, prin urmare nu mă pot pronunţa în legătură cu calitatea filmelor sale.
RăspundețiȘtergereÎn legătură cu incinerarea, atâta timp cât o persoană, indiferent care, îşi exprimă încă din viaţă preferinţele în faţa familiei, acestea trebuie respectate. Atât fosta soţie cât şi sora omului au spus că dorea să fie incinerat, nu îngropat şi, citez: "mâncat de viermi". Dacă oamenii voiau să înjure pe cineva, pe mort trebuiau să îl înjure, aşa, "creştineşte". Nicolaescu a avut preferinţe interesante pe plan familial, ce-i drept. Însă s-a descurcat (sau nu) cu ele. El şi cei (cele) care i-au stat alături de bunăvoie.
Biserica ar trebui să aibă un cuvânt de spus în multe alte aspecte ale vieţii, nu doar în cel financiar. Îţi ia bani la naştere, cununie, moarte, botez şi cu atâtea alte ocazii. Poate o fi rolul său primordial, însă atunci să nu se mire că adepţii sunt, majoritatea, idioţi.
"Pistruiatul" a fost revoluţionar pentru acele timpuri. Filmul a fost făcut după romanul omonim al lui Francisc Munteanu şi, pentru oamenii care după orele de serviciu mergeau să stea ore în şir la coadă să-şi ridice raţia de: pâine, ulei, carne, unt, dimpreună cu îmbrâncelile aferente, înjurăturile fiind interzise, filmul era o eliberare. Uitându-se la film găseau (şi) alte persoane pe care să le antipatizeze, astfel că ura, îndreptată unidirecţional spre Ceauşescu, se distribuia, devenind suportabilă. :)
Buna, mă gândesc că pot adauga și eu gândurile mele aici. Nu imi pot da cu părerea fața de modul în care a regizat S.Nicolaescu , nu am calificarea necesara. Ce pot să spun, este că acele filme au fost o gura de aer pentru mine. La vremea aceea nu ne desfătam cu prea multe lucruri. Savuram cu placere 10 minute de desene în fiecare seara,, Mihaela,,și desenele de la bulgari încă 10 minute. Asta era tot ce primeam, și ceva mai mult sâmbăta și duminica. Cu filmele lui Sergiu Nicolaescu, simțeam că traiesc, respiram cu acei eroi și alături de ei puteam să călatoresc dincolo de realitate (cozile infernale, lipsuri si limitări).În filmele lui, dacă avem rabdare și ne deschidem mintea să privim în profunzime găsim principii fundamentale dincolo de ce izbește privirea. Am trăit într-o lume, în care aveai optiunile: să te conformezi regimului, să alegi să te împotrivești regimului și să suferi nu numai tu, sau puteai să ai atâta întelepciune încât să ai libertatea de a spune ceea ce crezi fără să faci valuri( cred ca S.Nicolaescu a facut parte din ultima categorie). Poate că nu mai am răbdare să privesc,,Pistruiatul,,dar asta nu ține de cine și cum a regizat filmul(în copilărie l-am privit cu drag)asta ține de faptul că acum trăim un timp în care lumea se mișcă într-un alt ritm și....Să ne amintim ce gust avea banana pe care o păstram în ziar timp de doua săptămâni pentru a se coace și ce gust are banana lăsată astăzi timp de 3 zile pe un platou dupa ce ne-am săturat deja cu 2 kg? Mă întreb, ce face diferenta? banana! nu cred, ea rămâne banană... Iar cu înmormantarea, nu putem alege cum venim în lume, dar putem alege cum trăim și putem alege modul în care vom calatorii după trecerea în neființă.( aici un rol important îl au cei din familie care țin cont de dorința noastră și o respectă)
RăspundețiȘtergereAvând în vedere că ambele comentarii sunt lungi, o să mă refer la amândouă. Așadar, când spuneam că pot să-mi explic audiențele de acum pentru ”Pistruiatul” doar din punct de vedere psihologic, mă gândeam exact la ceea ce a prezentat Carmen. Oamenii s-au uitat la ”Pistruiatul”, cred eu, pentru că le-a adus aminte de copilărie când, într-adevăr, filmele de acest gen erau o evadare, un fel de debușeu al frustrărilor fiecăruia. Nu asta am pus în discuție, ci m-a enervat încercarea (și reușita) unora de a crea personalități din oameni care nu au, sub nicio formă, această măreție (la fel s-a întâmplat și cu A. Păunescu). Totuși, oricât de mult sau de puțin m-aș pricepe eu, S. Nicolaescu nu e mare regizor sub nicio formă, și nici mare actor nu e. Ba chiar aș spune că actor nu e deloc. Ca să spui despre cineva că e mare, cred că trebuie să îl compari cu ceva/cineva din branșă. Cu cine/ce a fost comparat Nicolaescu? A fost mare pentru că? Unii au spus, am auzit, că Nicolaescu a fost un regizor nemaipomenit pentru că a fost patriot, pentru că a făcut multe filme și, cele mai multe, au fost istorice. O fi fost mare atunci, pe vremea lui Ceaușescu, când nu prea exista termen de comparație în domeniu, la noi. Și am înțeles de ce a fost mare și accept chestia asta. Totuși, Nicolaescu, privind acum în urmă, se face vinovat de faptul că a ”blocat” cinematografia românească timp de decenii. Când a simțit că nu poate să facă ceva mai bun (deși nu cred că putea asta), avea posibilitatea să se retragă și să fi lăsat pe altul în locul său. Poate că altul făcea filme mai bune (sau mai proaste) sau, cel puțin, încerca să lupte puțin mai mult împotriva sistemului. S. Nicolaescu pare că nu a luptat deloc, ci s-a pliat perfect pe logica partidului stat ca să-și asigure liniștea și, astfel, să dea și norodului ceva la care, oricum, o să se uite. Reiau, chestiunea cu reîntoarcerea la copilărie sau tinerețe am înțeles-o perfect. Nu la asta m-am referit. M-a revoltat doar ideea manipulatoare a televiziunilor (la care au aderat repede mulți) care l-au ”construit” pe S. Nicolaescu ca fiind acum un mare regizor și un mare actor. (De altfel, acest ”regizor” a prezentat trunchiat în filmele sale evenimentele și personalitățile istorice controversate, iar pe cele negative nici nu le-a amintit măcar).
RăspundețiȘtergereDe asemenea, m-au revoltat ”dorințele” unora care strigau că vor sicriul descoperit, că vor ca văduva să se fi îmbrăcat în negru, că vor ca să nu fie ars cadavrul etc. Adică cum? De unde atâta tupeu? Mortul e al familiei, sau al celor care strigă afară? Mai mult, unii spuneau că nu cred ei că S. Nicolaescu și-ar fi dorit să fie ars și că nevasta lui, rămasă văduvă acum, face asta intenționat. Cu alte cuvinte, ei știau mai bine decât ea ce și-a dorit Nicolaescu cât încă trăia. Chiar așa de-ar fi, chiar dacă ea ar fi avut motive personale pentru care ar fi optat pentru incinerare, mai contează? Mortul s-a dus, iar dacă mai rămâne ceva, e amintirea celui care-a fost. Atât!
Apropo de ce zicea Claudia despre Biserică, eu cred că, pe lângă aspectul financiar (de care e foarte interesată), Biserica își dă cu părerea în foarte multe aspecte. Cred că ar fi mai bine dacă s-ar abține mai des, sau dacă s-ar mai adapta la realitate, dacă ar deveni mai flexibilă etc.