Îmi aduc aminte că prin liceu (poate chiar mai târziu) am
citit ”Quo vadis” și mi-a plăcut în mod deosebit. Cu toate acestea, deși am
văzut în vitrine alte cărți ale lui, nu am mai citit nimic scris de acest mare
autor polonez, câștigător al Premiului Nobel. Abia de curând, aș spune că
dintr-o întâmplare, mi-a picat în mână ”Fără ideal” și am început să o lecturez
fără prea mare tragere de inimă, într-o seară, în timp ce mă aflam în tren.
Mărturisesc încă de la început că această carte mi s-a părut a fi una dintre
cele mai bune pe care le-am citit vreodată. Surpriza mea a fost cu atât mai
mare cu cât, având în minte stilul din ”Quo vadis”, nu mă așteptam ca
Sienkiewicz să poată scrie așa. ”Fără ideal” este un roman profund psihologic,
în care autorul reușește să pătrundă adânc în sufletul uman, cu o îndemânare de
chirurg cu vastă experiență, îl întoarce cu ușurință, dar nu la întâmplare, pe
toate fețele, iar senzațiile și sentimentele pe care le găsește acolo, le
analizează la modul absolut. Nimic din ceea ce înseamnă trăire personală nu-i
scapă ochiului ultralucid al personajului central și tocmai analiza exagerată,
se va vedea, va reprezenta otrava cea de toate zilele a protagonistului. (Asta
îmi amintește destul de mult de romanele lui Camil Petrescu).
”Fără ideal”, oricâte interpretări i s-ar da, mie mi s-a părut
a fi, în primul rând, un roman de dragoste - apoi urmează restul. Astfel, Leon,
personajul principal al cărții, reprezentând tipul aristocratului bogat și
cult, fin iubitor de artă, dar fără a avea o ocupație precisă, se îndrăgostește
de o tânără superbă pe nume Aniela care, în sfârșit, părea a fi femeia pe care
și-o dorea. Leon flirtează o vreme cu frumoasa fată, dar în tot acest timp, din
cauza unui orgoliu bărbătesc, dar și dintr-o plăcere ciudată de a o vedea pe ea
”topită” după el, nu-i mărturisește adevăratele sale sentimente. Totuși, până
la urmă se decide să-i ceară mână, dar, tocmai atunci când era cel mai pregătit, află de moartea tatălui
său și, din această cauză, este nevoit să plece de urgență la Roma, fără a mai apuca să-i spună Anielei ceva.
După înmormântarea tatălui, în loc să se întoarcă din nou în
apropiere de Varșovia, acolo unde se afla iubita sa, Leon își găsește liniștea
în brațele frumoasei Laura, o femeie deosebit de inteligentă, dar care nu
inspiră nimic altceva decât senzualitate și egoism pur. Între timp, mătușa
protagonistului îi cere acestuia să se grăbească și să vină la Varșovia pentru
că Aniela este curtată de un tânăr oarecum dubios și, până la urmă, având în
vedere tăcerea sa nejustificată, s-ar putea să-i acorde acestuia mâna.
Scrisoarea mătușii lovește profund în orgoliul sensibil al bărbatului devenit brusc gelos, dar el nu pare a se îndoi de sentimentele Anielei, cu toate acestea vrea să o pedepsească pentru că i-a dat voie altuia să intervină între ei. Astfel, dintr-un
impuls de gelozie amestecat cu răutate și, cred eu, prostie, dar și dintr-o bravură masculină exagerată, Leon îi trimite o scrisoare scurtă mătușii în care îi
urează ”domnișoarei Aniela să aibă o viață frumoasă alături de domnul X”.
Mătușa sa, o aristocrată de modă veche, care îl iubea însă pe Leon ca pe
propriul său fiu și care vroia, cu tot dinadinsul, să-l vadă însurat cu Aniela,
dar care ținea și la fată la fel de mult ca la nepotul său, nu poate să suporte, ea prima, cruda lovitură,
și îi arată tinerei scrisoarea trimisă drept ”răspuns”. Nu știm ce s-a
întâmplat cu adevărat în sufletul femeii, dar putem deduce din lectură cât de tare a afectat-o ”răspunsul” primit. Acesta a fost momentul în care a
hotărât, probabil din disperare și din cauza durerii pricinuite, să se
căsătorească cu X, rivalul închipuit al lui Leon.
Între timp, Leon își dă seama că sentimentele sale pentru
Aniela reprezintă iubire adevărată și încearcă să facă ceva pentru a rezolva
situația. Cuprins de disperare, nu mai stă pe gânduri, își calcă orgoliul în
picioare și, până la urmă, se întâlnește cu un vechi prieten al său căruia îi
cere să meargă la Varșovia, să se întâlnească cu Aniela și să o roage pe
aceasta să rupă logodna cu celălalt deoarece, el, Leon, o iubește din tot
sufletul și recunoaște că a greșit atunci când i-a trimis acea scrisoare
răutăcioasă mătușii. Prietenul acceptă cu greu misiunea, reușește să obțină o
întâlnire cu Aniela, îi vorbește despre intențiile amicului său, dar tânăra
femeie, contrar a tot ceea ce gândise Leon despre ea, se menține pe poziții cu
o dârzenie care ar putea muta și munții din loc: nu vrea, în ciuda oricăror
păreri de rău și declarații, să-și mai retragă promisiunea făcută celui care-i
va deveni partener de viață. Răspunsul Anielei, dar și hotărârea ei de a-și
păstra cuvântul dat, vor reprezenta lovitura fatală pentru tânărul Leon,
aristocratul care mizase enorm pe
farmecul și inteligența sa, dar care nu se așteptase nicio clipă că o femeie
”cu chip de înger” îi va da planurile peste cap într-un asemenea fel. Din acest
punct, întreaga existență a lui Leon va avea un singur scop: cum să o
recucerească pe Aniela, devenită în scurt timp femeie măritată.
Romanul lui Sienkiewicz mi s-a părut atât de bun, încât m-am
uitat de mai multe ori să văd câte pagini mai am de parcurs, deoarece nu vroiam
să se termine. Sentimentele de iubire pe care le dezvoltă Leon pentru iubita sa
cred că vor reuși să impresioneze orice cititor. De fapt, sentimentele lui se
transformă rapid și, dacă la început acestea par a întruchipa mai mult o dorință arzătoare pentru
o femeie dragă, ele vor începe să ardă, încetul cu încetul, într-o pasiune
mistuitoare ce va pune serios în pericol viețile protagoniștilor. Cum vor reuși
aceștia să se salveze, rămâne de văzut.
Prin acest roman, Sienkiewicz reușește să impresioneze
cititorul în cel mai inalt grad. Uimirea nu cred că provine din subiectul
cărții neapărat, cât din profunzimea și finețea analizelor psihologice pe care
autorul le face asupra sufletelor celor doi protagoniști. Leon, devenit sclav
al pasiunii sale, își despică sufletul cu fiecare ocazie când se așează să
scrie, îl analizează până la disperare, încercând astfel să descifreze tainele
ascunse care îl leagă atât de puternic de Aniela. Degeaba însă, răspunsurile pe
care le obține sunt atât de nesatisfăcătoare încât îi par fără sens. O coboară
cât poate de mult în ochii săi, ar și scuipa-o uneori, atât de tare o urăște
pentru că nu-i împărtășește sentimentele dar, cu toate acestea, nu se poate desprinde de ea. Bucuriile lui
Leon în relație cu Aniela sunt puține și își au izvorul în cele mai banale
gesturi: atingerea sau sărutul mâinilor ei, o plimbare seara în compania ei, o
discuție numai cu ea, o plimbare cu trăsura alături de ea. Chiar și pentru a
obține atât de puțin, Leon trebuie să ducă adevărate lupte cu sine, e în stare
să piardă nopți la rând, pune la cale strategii complexe de înduplecare a
femeii căsătorite. Și, totul cu o groază de ”eșecuri”. De exemplu, apariția
firească, în peisaj, a soțului Anielei, dezvoltă în Leon instincte de-a dreptul
criminale.
Ce va face Leon de-acum? Cum se va ”vindeca” el? Care-i
rostul său pe lume? Sunt doar trei dintre multiplele întrebări care ne vin în
minte când ne gândim la acest complex personaj. De asemenea, câteva întrebări
cu privire la Aniela ne apar ca firești. Ce se întâmplă cu ea? Ce simte pentru
Leon? Este, oare, atât de simplă și limitată mental (așa cum o bănuia Leon la
un moment dat) încât nu poate înțelege sentimentele adevărate? Merită, în
numele datoriei pentru soț, să ajungi în pragul disperării, și apoi la moarte?
În ce condiții ar fi putut Aniela să accepte noua dragoste?
Acestea sunt
întrebări esențiale care își vor afla răspunsul abia după lecturarea cărții.
P.S. La celelalte sensuri ale romanului prefer să nu mă mai
refer. Mie mi-a fost suficient atât.
RăspundețiȘtergerePoti sa imi imprumuti cartea? dar sa stii ca am citit pana aici: (,,Fără ideal”, oricâte interpretări i s-ar da, mie mi s-a părut a fi, în primul rând, un roman de dragoste - apoi urmează restul). Fac parte dintre persoanele carora daca le descri toata cartea, si nu le lasi sa guste singure, renunta sa mai citesca.Asa ca , mi-am luat precautii, m-am oprit...
O să ți-o împrumut, dar după ce o citește și Julia. Descrierea mea a convins-o și pe ea :).
ȘtergerePoți citi tot comentariul meu pentru că nu am povestit întreaga carte. Am făcut doar un rezumat, atât cât să suscite interesul. Întrebările esențiale le-am pus la final, dar nu le-am dat și răspunsuri.
:)
RăspundețiȘtergereAm citit cartea. Intr-adevar, e bine scrisa. Pentru ca mie Leon mi-a starnit o antipatie destul de profunda, lucru care nu se intampla cu multe personaje de roman. Antipatia s-a datorat faptului ca personajul s-a trezit la realitate abia cand a realizat ca exista posibilitatea de a o pierde definitiv pe Aniela si si-a facut un scop in viata din recucerirea redutei pierdute. As fi fost curioasa ce s-ar fi intamplat daca sotul ei ar fi fost un personaj pe masura ei, nu cel jalnic pe care il intalnim. :)
Nici mie nu mi-a plăcut nici Leon, nici Aniela. E una dintre puținele cărți în care nu am simpatizat niciun personaj. Romanul mi-a plăcut, în special, pe accentul pe care l-a pus pe psihologic, dar și pentru faptul că acest Leon a fost prezentat în roman așa cum e omul în realitate, adică necoafat în niciun fel. Sunt plictisit de acele sentimente ”înălțătoare” la îndrăgostiți, pe care le găsesc în unele cărți. După părerea mea, aia nu e dragoste. Bine, nici ceea ce simte Leon aici nu văd a fi dragoste.
ȘtergereÎntr-adevăr, nu dragostea l-a mânat pe Leon în "luptă". Orgolii, ambiţii mărunte - astea da.
RăspundețiȘtergereUite că mi-ai dat de gândit în privinţa romanelor în care sentimentul e înalţător. Nu sunt prea multe, dacă nu luăm în discuţie poveştile pentru copii sau literatura erotică reprezentată de Sandra Brown şi suratele ei, care confundă cu succes erotismul cu dragostea.
Nu sentimente ”înălțătoare„ am vrut să zic. De fapt, în loc de sentiment, altul era cuvântul. Nu mai știu care. Nu sunt într-o perioadă prea bună. Oricât aș încerca să maschez, totuși mă afectează. Simt chestia asta. Și, de câteva zile, mă doare rău capul.
ȘtergereAlt comentariu scrisesem inițial la comentariul tău dar, nu știu cum, nu înțeleg pe ce am apăsat, s-a șters pur și simplu. Și mi-a părut rău căci explicasem acolo de ce nu mi-a plăcut Leon și nici Aniela. Nu l-am mai rescris căci m-am enervat.
Apropo de sentimente, mi se pare normal ca acestea să te înalțe atunci când dragostea e curată. Dar, cred că am vrut să mă refer la acel tip de operă când autorul exploatează o singură latură a personajului, și anume capacitatea lui de a iubi. Asta se întâmplă mai ales în teatru, ”Romeo și Julieta” poate fi un exemplu în acest sens. Și mai sunt multe astfel de piese. Genul ăsta de opere nu prea îmi mai plac, și chiar cred că mă plictisesc, pentru că știu că omul nu e chiar așa pur nici chiar atunci când iubește. La Sienkiewicz tocmai asta mi-a plăcut, că a creat personajul cu trăiri pur omenești, nu cu trăiri idealizate. Leon credea că o iubește necondiționat pe Aniela, dar recunoștea că i-ar fi omorât soțul, sau că ar fi fost cel mai fericit dacă acela murea.