În perioada în care am lucrat la DGASPC, în București, în sectorul 3, au fost vreo 2 ani în care am făcut anchete sociale, mergeam, adică, acasă la oameni, pe aproape toate străzile din sector, de cele mai multe ori singur și doar de puține ori însoțit de câte un coleg. De fiecare dată, când pășeam printre blocuri – uneori pe înserat, mai ales iarna – mă temeam nespus de câinii vagabonzi, pe care îi întâlneam peste tot, indiferent de stradă sau alee. Unii stăteau la intrarea în bloc și îmi era frică să intru, așa că stăteam minute în șir până ieșea un locatar ca să-i îi alunge de-acolo; alții aveau cuști făcute lângă bloc, cu recipient pentru apă și mâncare alături, și dacă vedeau că mă apropii, se repezeau să mă muște; am mai întâlnit câini vagabonzi în scara blocului, lăsați să intre de către oameni inconștienți, câini care au sărit, de mai multe ori, să mă muște, noroc că i-am văzut înainte de a intra sau, și dacă am intrat, i-am observat în momentul în care s-au repezit, astfel că am avut timp să mă dau repede înapoi și să închid ușa în urma mea.
Câinii vagabonzi din sectorul 3 umblau în haite, mai ales pe străzile secundare și începeau să se încaiere în apropierea ghenelor de gunoi. Țin minte că am văzut o dată, în timp ce mergeam la o anchetă, undeva prin cartierul 23 August (nu știu dacă acum se mai numește așa) și în preajma unor tomberoane – am văzut, deci, vreo trei țigani care se băteau cu câinii în parte, oamenii cu bâte în mâini, câinii ripostau cu colții, și se luptau astfel în plină stradă, pentru a câștiga supremația asupra maldărelor de gunoaie. Eu, când vedeam asemenea scene, sau când vedeam doar haitele că se plimbau nestingherite pe străzi, eram nevoit să le ocolesc cât puteam de mult, mai ales din cauza fricii ce mă cuprindea instantaneu, căci mă gândeam că, dacă nu o să se repeadă ei la mine, e posibil să mă împiedic eu, să mi se facă rău sau mai știu eu ce și, dacă picam jos, cu siguranță m-ar fi mâncat și ar fi fost posibil chiar să nu mai fi scăpat cu viață.
Am mai văzut câini care au sărit să-i muște pe alții, uneori chiar i-au înconjurat, iar eu, în loc să mă fi dus să-i apăr pe cei în pericol, am fost primul care am fugit. Am fugit pentru că, da, recunosc, îmi e frică de câini, mai ales pentru că am fost terorizat de aceștia încă din copilăria mea, în vremea în care mergeam în școala primară, iar acum, oricât ar părea de ciudat, ziua, în amiaza mare, în București, sunt străzi pe care nu trece nimeni, iar câinii își fac de cap. Pe astfel de străzi, de vreo două-trei ori cred, am fost și eu pus la zid, sau lipit de vreun gard, iar singura mea ”armă”, ca să mă apăr, era geanta pe care o aveam în mână. Totuși, nici eu nu-mi explic cum, deși am fost speriat de câini de când mă știu, niciodată n-a reușit încă să mă muște vreunul, oricât de mulți ar fi încercat, dar nu pot spune că am fost eu un mare viteaz în a mă lupta cu ei, ci, mai degrabă, aproape inexplicabil, am avut noroc.
Tot bântuind atâția ani pe străzi, de multe ori fără să știu unde mă aflu și încotro mă duc, adâncit cumva în propriile-mi gânduri, mi s-a întâmplat să observ, din când în când, și câte-o operațiune extrem de firavă de capturare a unor astfel de maidanezi. Știu că, de fiecare dată, am stat în loc și m-am uitat să văd ce se întâmplă.
Așadar, vedeam câte doi oameni, niciodată mai mulți, care fugeau în jurul blocului, chipurile, după câte un câine, însă eu n-am văzut niciodată câinele, vedeam doar lațurile din sârmă pe care le țineau în mâini și auzeam potopul de înjurături ce se abătea asupra lor. Pensionari și pensionare, oameni cu mintea îngustă, bețivi laolaltă cu gură-cască, bălăcăreau toți, ca la ușa cortului, pe cei doi oameni care veniseră să-și facă treaba. După mintea lor, cei care veniseră să prindă câinii, erau făcuți criminali, nerușinați, hoți, derbedei, borfași, nenorociți, porci ș a m d. Și, ca și când ploaia de înjurături și insulte nu era suficientă, unii aruncau cu borcane în capetele hingherilor, cu resturi de mâncare, cu coji de pâine, cu ouă și cu tot ce apucau, ba chiar chemau și poliția. În aceste condiții, când un bloc întreg se năpustea asupra a doi oameni, când o stradă era agitată și când poliția venea la fața locului, n-am văzut niciodată ca hingherii să fi prins numai și un câine. Probabil că, acei câini (puțini) care se aflau deja prin adăposturi, erau aduși de pe câmp, din apropierea gropilor de gunoi, niciodată dintre blocuri.
Recent, am călătorit, în concediu, în Europa, timp de trei săptămâni. Niciunde - și m-am uitat peste tot - n-am văzut un singur câine vagabond. Nici în Madrid și nici în Paris. Și gunoaie am văzut și la ei, chiar multe. E aproape absurd să te întrebi de ce la ei se poate și la noi nu. Nu știu exact de ce la ei se poate, nici nu e treaba mea să aflu, dar cred că, dacă nu acum, cândva, cu siguranță, autoritățile lor au luat măsuri.
Ce face, la noi, Oprescu? În mod clar face nimic. Niciodată el nu va putea rezolva situația câinilor vagabonzi. Nu are curaj să o facă dar, mai mult decât atât, nici nu știe. Și nici nu are capacitatea psihică necesară să reziste într-o astfel de problemă. Omul este limitat mental, inflexibil, infatuat, cu tendințe autoritariste și nerușinat. Este tot ce poate fi mai rău pentru un primar de capitală europeană. Este, după părerea mea, cel mai penibil primar pe care l-a avut Bucureștiul, de la Halaicu încoace. Oprescu este un nemernic ordinar, un golan în costum scump, un șmecher de teapa lui Serghei Mizil, a lui Mădălin Voicu și a lui Becali. Oprescu nu are nicio idee a lui despre nimic.
Urmăriți-l când apare la televizor. Veți vedea că nu va răspunde la nicio întrebare serioasă, nu va recunoaște nimic din ce apromis, nu va avea nicio realizare ca primar, niciun proiect de bun simț, nicio vorbă înțeleaptă, ceva care să poată fi dat ca citat, nimic. Numai gargară. Din situațiile dificile ”se scoate” cu ajutorul unor glume jalnice, iar dacă reporterul – sau cine-o fi – insistă, trece la înjurături pe față, la intimidare verbală și la amenințări. Oprescu se strâmbă, se jură, se blesteamă și blesteamă, se închină și zbiară. Minte de îngheață apele, exact ca Vadim. Și, totuși, unii îl văd în continuare ca pe-o icoană, deși el este un geam plin de zoaie. Oare, așa de proști să fie românii? Așa de proști încât să-l voteze ca președinte? Căci, așa se auzea într-un timp, dacă Sorin Oprescu ar candida la președenție, cică ar câștiga. Ce-ar putea fi mai rău decât atât?!
Iar în tot acest timp, până ne vom hotărî a cui e vina și cine trebuie să ia măsuri, mai mor oameni, din când în când, mușcați de câinii lui Oprescu.
Imi pare rau sa o spun, dar este imperios (necesar), sa te pun in tema cu faptul ca acel copilas a murit din cauza iresponsabilitatii parintilor lui Ionut, care stiind ca bunica lor este inapta pt a-i supraveghea cu responsabilitate, i-au dat copiii in grija! Toate cele ce le-ai argumentata pro/contra le-am citit, si nu este nimic nou fata de ceea ce stim cu totii, de ani de zile. Ceea ce este f curios, este aceea ca nimeni, absolut nimeni, nu a aminit ca un anume medic veterinar, pe numele lui Harbuz , "s-a ocupat" vreme de citiva ani de Fondurile destinate maidanezilor, si nimeni nu l-a chemat in instanta ca sa dea socoteala de acestea. Nici pe bunica n-am auzit ca ar fi fost chemata in instanta pt neglijenta...La Spitalul maternitate-Giulesti, o ingrijitoare, supraverghetoare de copii, a fost trimisa in judecata pt neglijenta de care a dat dovada...si eu cred ca femeia, bunica, ar trebui or sa nu se mai lamenteze (deasemeni, nici parintii lui Ionut -alti parinti ar fi fost exclusi din drepturi pt un caz relativ asemanator de neglijenta...-, ci sa-si plinga in taina copilul/nepotul si..culpa!!!, si sa nu mai scoata nasul in lume, ca nimeni in afara lor nu au vreo vina mai mare...). Noi toti, romanii, care ne-am dat acordul, tacit sau galagios, pt masacrarea ciinilor, vom suporta consecinte grave, caci Dumnezeu ne-a dat degeaba darul vorbirii daca tacem ori daca vorbim..vorbe, ori salutam imbecilitatile guvernamentale, sau ale celor care ..nu iubesc nici ciinii, asa cum nici pe oameni nu-i iubesc!! Dumnezeu nu va lasa nepedepsit pe niciunul dintre noi, pt aceasta lege imbecila! Tine minte ce spun eu acum! Natura se dezlantuie, si sta mereu impotriva romanilor, dar orbi fiind , nu mai vedem, desi ne strapunge pina la os durerea chinurilor, si a pierderilor celor dragi prin suvoaiele apelor sau pe sub troienele cit acsele, si etc... Noi, cuvintatoarele, vom da socoteala pt decizia pe care am luat-o, si/sau am acceptat sa se ia, impotriva necuvintatoarelor! Nu frica de ciini ar trebui sa ne cutremure, ci..Frica de Dumnezeu! Care vede toate, stie toate, poate toate! Ma scuzi, te rog! Antoaneta-Ivana (drumulevanghelic.blogspot.com)
RăspundețiȘtergere