sâmbătă, 20 octombrie 2012

Detachement

Detachement (Detașare) (2011) cu Adrien Brody
Adrien Brody m-a impresionat prima dată când l-am văzut în ”Pianistul”, acesta fiind, probabil, filmul de excepție al anului 2002. Brody reușește să transmită acolo starea unui om aflat într-o suferință greu de imaginat, o suferință pentru care nu mai există parcă nicio salvare. În ”Pianistul” vezi pur și simplu Iadul pe pământ, iar finalul filmului te face să plângi fără reținere.
Suferința este cea care planează și asupra filmului ”Detachement”, iar cauzele ei sunt, evident, undeva departe și anume în copilărie. Doar că, de data aceasta, protagonistul încearcă să își ascundă durerea, să o mascheze, să nu lase să o observe ceilalți. De aici pleacă și fuga sa de orice care l-ar putea face să se atașeze. Atașarea produce durere fără margini, pare a spune artistul. Singurul care resimte, dramatic, suferința actorului este privitorul. Și o resimte din plin, cu toată ființa, fără să i se poată opune. Privitorul trăiește, aproape la vedere, ceea ce personajul din film nu vrea să transceadă în afară. Singura modalitate de a opri ”asaltul”, este să oprești filmul.
Mărturisesc, mie filmul acesta mi-a provocat un rău aproape organic și nu m-a lăsat să dorm liniștit toată noaptea. E un film tulburător, asemănător ca mod de derulare cu ”Crash”, care îți izbește întâi simțurile, apoi mintea. Ca să îi rezist, am avut nevoie de efort suplimentar. În plus, suferința mea a fost dublată și de radiografia prezentată în film asupra sistemului de învățământ american. Nu puteam să-mi scot din cap două întrebări: dacă tocmai la ei e așa, nu cumva suntem pierduți? Ce se mai poate face?
”Detachement” este o dramă psihologică, profundă, cutremurătoare, aproape fără ieșire, care nu e deloc o pierdere de vreme pentru cei care pot să o urmărească. Pentru unii, probabil, ”Detachement” poate deveni filmul preferat (de fapt, deja cunosc pe cineva :)). Filmul mi-a fost recomandat de o prietenă de pe blog căreia îi mulțumesc, în ciuda trăirilor pe care le-am avut după vizionare. Ceea ce am asimilat, contează enorm.

5 comentarii:

  1. Acum ai inteles de ce eu as revedea, oricand, cu drag, celalalt film? :)
    Pe asta l-as revedea doar cand as simti ca plutesc, ca mi-e prea bine, cat sa revin cu picioarele pe pamant. E realist, e dur, e impresionant si fara scapare, da, ai dreptate.
    Asociat cu "Despre neajunsul de a te fi nascut", al lui Cioran, este deja prea mult, cred. :)
    Vezi "The Magic... ", e altceva! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O să văd și celălalt film pe care mi l-ai recomandat, sunt convins că e mai ”digerabil” pentru că l-am derulat pe sărite și pare ok. Cum să zic, nici acesta nu m-ar fi bulversat așa dacă în el nu era vorba despre școală. Durerea umană, fie individuală, fie de grup, o întâlnesc zi de zi, e indispensabilă ființei noastre, iar dacă mulți dintre noi suferim, o facem și pentru că suntem încăpățânați, în două feluri: ori ne încăpățânăm să privim realitatea dintr-un singur unghi și tocmai din acela care ne produce suferința, ori ne încăpățânăm să nu cerem ajutor nimănui ca să ne schimbe unghiul. Deci, cu alte cuvinte, cam noi alegem să suferim. Protagonistul din film, după cum ai văzut, nu cere ajutor. Dar când vine vorba de școală, e altă poveste. Școala reprezintă viitorul, iar dacă școala celei mai puternice națiuni arată așa, ce se va alege de viitorul nostru, al celor mai slabe națiuni.

      Ștergere
  2. In mod interesant, oamenii care au fost in SUA nu se intorc neaparat cu senzatia ca acolo e raiul pe pamant. Dimpotriva. Situatia e tot mai des intalnita.
    Cred ca la inceput intentiile tuturor profesorilor au fost bune. Numai ca s-au descurajat pe parcurs, invinsi de o majoritate constituita din niste copii absolut inconstienti si de niste parinti care, la fel ca aici, aveau asteptari educationale doar de la profesori, in timp ce profesorii se asteptau ca educatia de acasa sa fi fost instituita de cei in masura sa faca asta. Cu alte cuvinte, americanul obisnuit, cel majoritar, functioneaza dupa principiul: "noi am facut copiii, de pe acum sa se descurce societatea cu ei". Oamenii s-au dezumanizat!! In atare conditii, cine se poate pune de-a curmezisul intr-un sistem care a luat-o la vale??... Mai are sens?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, corect. Ai dreptate! Cam așa gândesc și eu. Și am auzit și varianta că SUA nu sunt Raiul pe Pământ. Dar, parcă m-aș duce și eu o dată să văd cum e acolo :).

      Ștergere
  3. Abia dupa ce cunosti o civilizatie stii daca te-ai incadra sau nu in ea. Daca nu se poate o cunoastere aprofundata, merita incercata si cea temporara. Tentatia asta (de a vedea, respectiv cunoaste SUA) a disparut din mintea mea de cativa ani. Inca nu inteleg de ce. In schimb, mi-ar placea la nebunie sa vizitez Tibetul. Oameni care au fost in multe tari europene si asiatice spun ca Tibetul nu se compara cu absolut nimic. Ca te schimba in cateva zile. :)

    RăspundețiȘtergere