luni, 8 aprilie 2013

Trenule mașină mică

Într-o zi, nu demult, așteptam într-o gară împuțită, așa cum sunt multe la noi de altfel, în frig și în ploaie, un tren accelerat (sau interregio, cum îi spune acum) de la Arad ca să vin la București. După ce întârzie vreo 40 de minute, mă urc, în sfârșit, în el, iar când ajung la locul meu, observ că toate cele patru scaune erau ocupate de patru tineri care râdeau zgomotos. Nu m-am mirat, sunt obișnuit cu situația asta de când merg eu cu trenul. Văzând că mă opresc în dreptul lor, unul dintre ei mă întreabă: ”Ai loc aici?” ”Da”, îi zic și îi arăt biletul. Se uită, îl studiază, nu-i vine să creadă și, totuși, până la urmă, încetinindu-și mișcările cât a putut, s-a ridicat și mi-a eliberat scaunul. Mă uit în sus să-mi pun bagajul, nu era pic de loc. Mă uit jos, la picioare, bagaje peste tot. Sub scaune, la fel, nu puteai să arunci nici măcar un ac. Așa că, singura variantă pe care am găsit-o a fost să îmi las geanta pe culoar, pe unde, în mod normal, ar trebui să se circule. Dar nu eram singurul care făceam asta, am observat că mai erau și alții în situația mea, o mai făcusem și eu de-atâtea ori, iar uneori mi-a fost călcată în picioare și tot ce era înăuntru a fost făcut zob. În fine, reușesc să mă așez. Imediat după mine, pe spătarul de la scaunul meu, cu fundul și cu spatele aproape lipite de mine, s-a pus și cel care se ridicase. În fața mea, pe jos, de la culoar și până sub fereastră, se întindea un geamantan de plastic, mare cât toate zilele, care mă și incomoda teribil, pentru că aproape nu-mi puteam mișca picioarele îndoite. I-am rugat pe cei doi să-l tragă puțin, să pot întinde măcar un picior, pe rând, dar când au auzit, au început să râdă în hohote. Am insistat, și atunci mi-au zis răspicat să-mi văd de treabă că ei nu mută niciun geamantan. Mi-am dat seama că nu am nicio șansă și am cedat. Bineînțeles că mă simțeam chinuit cu un ins lipit de mine în stânga, altul în dreapta care gesticula, doi în fața mea care nu stăteau nici ei liniștiți, iar bagajul de la picioare nu-mi permitea nici măcar să mă mișc. Peste toate acestea, gălăgia făcută de cei 4 era aproape de nesuportat.
La Craiova, într-o aglomerație de nedescris, tot urcă lumea. Fumul de țigară intră în valuri în vagon. Oamenii trec cu greu printre gențile de pe jos, iar vânzoleala continuă mult după ce trenul pleacă. Deodată, în dreptul meu, se opresc trei persoane, două femei și un bărbat. Până a apuca cei din picioare să zică ceva, cel din fața mea deschide el gura primul: ”Aveți loc aici”? ”Bineînțeles”, răspunde, sigur pe el, unul dintre cei trei. ”Pot să văd biletul”? ”Sigur” și i-l întinde. La fel ca și în cazul meu, se uită, îl studiază, i-l dă înapoi și privește spre tovarășii săi. Se uită lung unul la altul, se înțeleg din priviri, se ridică leneș toți și, deodată, încep să tragă de bagaje. Crează o agitație uluitoare. Cei care veniseră să-și ocupe locurile plătite sunt împinși, cu tot ce aveau în mâini,  în spate și în față, peste alți călători, pentru ca cei patru nesimțiți fără locuri să poată să-și scoată maldărul de genți de peste tot. Se instalaseră de parcă acel spațiu era al lor tot, cumpărat la bucată, și nimeni, niciodată, n-ar fi avut cum să-i mai deranjeze. Era propria lor mașină...mică. (Apropo de acel cântec vestit). Lumea era vizibil deranjată și aproape mi-a părut rău că nimeni n-a vociferat. Scena aceasta mi-a produs o senzație de furie și un sentiment vecin cu ura. I-aș fi lovit cu pumnii, pur și simplu, și asta nu pentru că stătuseră pe niște scaune goale, ci pentru cum se comportaseră față de mine, care aveam locul plătit. Era vorba despre atitudine și bun-simț. Văzusem în comportamentul lor nesimțire enormă, sfidare a celuilalt, dar și a regulilor de conduită, dorință de acaparare a ceva ce nu le aparținea, precum și mentalitatea ”facem ce vrem”. Toate acestea mă enervează maxim, mai ales în spații publice, iar trenul este un astfel de spațiu. Și, am simțit, mă enervează cu atât mai tare, cu cât îmi dau seama că vin din partea unora care sunt cu totul în neregulă față de ceea ce li (ni) se cere. Ei erau într-o astfel de situație pentru că nu aveau bilete, cel puțin pentru acele locuri. Și, tot ei să facă legea față de mine, care eram la locul potrivit. Era, cel puțin în cazul meu, greu de suportat, dar n-am avut ce face decât să comentez. De astă dată, văzând atâtea priviri asupra lor, cei patru n-au mai scos un cuvânt.
Cu situația aceasta mă confrunt, am mai spus-o la începutul postării, de când merg eu cu trenurile. Indiferent de tren, de oră, de gară, sau de perioadă, găsesc oameni pe locul meu. Se așează cu tot ce au, ocupă locurile pentru bagaje toate, atât pe cele de la picioare, cât și pe cele de sus. Unii nici nu vor să se ridice când le arăt biletul, îmi arată ei alt loc liber, sau mă trimit la locul lor, uneori în alt vagon. Mai mult, mi s-a întâmplat de câteva ori să găsesc bagaje pe scaunul pe care ar fi trebuit să stau eu și, după ce i-am rugat să le ia de-acolo, au rămas ude sau murdărite (scaunele). Alteori, rămânând singur între patru scaune, vin alții de pe alte locuri, chiar și câte doi, trei, spunând ”e mai liber aici”. (OK, dar de ce mă aglomerați pe mine când voi aveți locurile voastre?). Iar, de foarte multe ori, chiar dacă oamenii s-au mutat în altă parte, și-au lăsat gențile în spațiul rezervat bagajelor mele.
Nu spun că nu ai voie să te așezi pe alt scaun dacă îl vezi gol. Nu spun că trebuie să îți lași bagajul într-o zonă în care nici nu-l vezi. De asemenea, nu spun că, dacă vezi un scaun liber lângă cineva, tu să stai în picioare ca să nu-l aglomerezi pe acela. Spun că ai dreptul și mi se pare normal să te așezi, mai ales dacă plătești. Dar, cred eu, contează enorm cum o faci. Iar pentru a te așeza și instala astfel încât să nu deranjezi, cred că este nevoie doar de puțin respect pentru ceilalți călători (în acest caz). Când ai pretenția ca altul să se ducă în altă parte decât unde are locul, mai e respect? Când îți pui gențile pe scaunul altuia, sau îl murdărești, mai e respect? Când nu ești la locul potrivit (uneori nu ai bilet deloc), dar îi incomodezi pe cei care și-au plătit locul, mai e respect? Dar când consumi alcool sau fumezi în tren, deși știi bine că nu ai voie? Dar când lași toaleta murdară? Dar când vorbești tare la telefon sau asculți muzică fără căști? etc.
Apropo de lipsa de respect pentru ceilalți și de mentalitatea cum că ”fac ce vreau în acest mijloc de transport”, în călătoriile mele dese cu trenul, am mai întâlnit următoarele situații: doi bărbați au ținut trenul oprit într-o stație până au reușit să urce în el în jur de 20 de saci cu cereale; cineva a încărcat într-un tren în care mă aflam și eu peste 10 păsări vii, de toate felurile, legate la picioare și le-a întins pe jos (evident că au început să își facă nevoile acolo unde erau puse); într-o stație au urcat 7-8 femei, toate fără bilete, toate rrome, au ocupat locurile libere din primul compartiment și au început să vorbească tare între ele și să râdă zgomotos, aflându-se, cum e de așteptat, la scaune distanță una de alta (ca să le dea jos, controlorul a oprit trenul între stații și le-a luat cu forța de pe scaune, împreună cu doi polițiști și doi jandarmi care se aflau și ei în tren; nu mai spun ce țipete, vaiete și urlete au fost); cineva, imediat după Crăciun, se urcase în tren împreună cu două genți imense, de zeci de kilograme fiecare, și mai avea și două bidoane, de peste 10 litri de vin numai unul. Iar exemplele de același fel ar putea continua.            
   

5 comentarii:

  1. Foarte adevarate pataniile acestea cu trenul, mie una mi s-a intamplat sa trec prin ele de mic copil si bineinteles ca si acum. Mi-ar placea foarte mult sa locuiesc in strainatate si sa calatoresc numai cu TGV-ul sau AVE-ul, cred ca sunt de neinchipuit pentru romani, abia astept sa le incerc in vara asta :).

    RăspundețiȘtergere
  2. Pacat ca la inceput ai fost in minoritate. Pentru ca, daca erai vreun individ cu ceafa lata, ai fi putut sa-l intrebi pe cel ce iti ceruse sa vada biletul: "Dar ecusonul tau de mecanic de tren unde e, din moment ce te comporti ca atare?" Si sa-l scuturi una buna de sa-l inveti minte, ca la astia doar asa functioneaza avertismentele. Sau ai fi putut sa iti ceri scuze pentru ca bratul sau se labartza peste mana ta, turtind-o fara mila.
    Nu doar in tren sunt situatii de genul. Si in autobuze sau tramvaie, cand micii nesimtiti decid ca ceva li se cuvine, ai parte de surprize de tot felul. Eram asezata intr-o zi, cand am simtit ceva... in dos. Am alunecat mai in fata pe scaun, ca sa nu mai simt acel ceva pe dos, dar ceva-ul venea dupa mine. Cand am binevoit sa ma ridic, pentru ca ma enerva "entitatea", am observat ca un baietica de vreo 13 ani isi varase labele picioarelor incaltate in adidasi cu noroi pe scaunul meu si ma impingea, ca nu avea suficient loc. M-am uitat la el si dialogul a fost nonverbal, doar din priviri. Eu intrebam ce e asta. El raspundea: "Sa te vad. Ai curaj sa zici ceva??" Cu atata aroganta si tupeu in priviri incat am reusit doar sa ii compatimesc pe parintii animalului. :)
    Daca indraznesti sa comentezi, inclusiv conducatorul vehiculului de transport in comun iti sugereaza sa mergi cu masina personala sau cu taxi. Iar cu taximetrele e o alta aventura, cel putin pentru mine. Din observatiile personale, soferii care incep sa indruge vrute si nevrute si pornesc "melceste" la drum sunt cei mai periculosi. Soferi idioti, cu un IQ aproape de 0, cu abilitati de conducere inexistente, care in timpul liber se mai destind pe spinarea celor ce nu au de ales si apeleaza la serviciile lor imbecile. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poate că era bine să mă comport mai dur, dar eu nu (prea) sunt violent și nici nu sunt de acord cu violența. Bine, nici fizicul nu mă ajută mai deloc :).
      Știu ce zici, am pățit-o și în tramvai, și în metrou, nesimțiții sunt peste tot. Dar în tren mă deranjează cel mai mult, poate și pentru că locul către care mă îndrept îmi e rezervat mie. Și îmi vine să o iau razna când găsesc mereu nesimțiți, cu o atitudine sfidătoare, pe el. Li se pare absolut normal să se instaleze cu tot ce au la ei pe un loc plătit de altul. Mi se pare absolut tâmpit să te așezi pe alt loc înainte ca trenul să plece măcar din gară și când știi bine că mai sunt oameni de venit. Hai să zicem că stai tu pe scaun și când vine cel care are biletul, te ridici. Dar să te apuci să pui bagajele, hainele, să scoți mâncarea, să-ți dezbraci copiii, iar după 5 minute după ce ai terminat, vine adevăratul ocupant și te ridică pentru că ți-a fost lene să te deplasezi în vagonul tău. Uneori, m-am trezit cu oameni lângă mine, care m-au aglomerat și mi-au urlat în urechi (de multe ori cu copii mici), spunându-mi că: ”la noi în compartiment sunt niște țigani” sau ”e frig” sau ”ascultă unul muzică” sau ”e unul care miroase” sau ”nu merge becul” sau ”nu se închide ușa bine” sau ”nu suport sa merg cu spatele” etc. Niciodată nu înțeleg ce treabă am eu cu toate astea și de ce trebuie să îi suport pe alții, doar pentru că sunt puțin mai liber și aș fi vrut să citesc în liniște, să mă gândesc, sau să închid ochii. Eu am suportat în compartiment și frig, și miros, și geam lipsă, și gălăgie etc (am stat în picioare pe culoar când nu am mai rezistat), dar nu m-am dus să aglomerez pe nimeni . Evident, nu pot cere să fie toți ca mine :).

      Ștergere
    2. Eu adopt o alta metoda cand nu vreau sa vad sau sa aud ce se intampla in jur. Iau o carte in mana. Da, sunt constienta ca, datorita lamentarilor celorlalti, nu pot sa citesc. Dar nu trebuie sa le aud. Castile din urechi sunt destul de convingatoare. Retardatii inteleg ca nu au cu cine sa stea de vorba dupa ce ma inarmez in felul asta. Nu pot sa ii observ, avand ochii in carte, si nici sa ii aud, de vreme ce ascult ceva in casti...

      Ștergere