marți, 16 aprilie 2013

Reflecțiile unui anonim asupra lui însuși




De cele mai multe ori, când mă așez la masă, mai ales dacă sunt în preajma unor cunoscuți foarte apropiați, sau în propria-mi familie, mănânc ca un porc. Mă reped asupra castronului cu mâncare și o înfulec de parcă ar fi ultima înaintea morții. Scena asta chiar îmi aduce aminte, acum, când reflectez asupra ei, de filmele cu condamnați la moarte, aflați în temnițe și care, ca ultimă dorință, cereau să li se aducă o masă îndestulătoare. Iar când îi vedeam cu câtă lăcomie se reped asupra hranei, cum se umpleau pe la gură și pe bărbile și mustățile murdare, nu putea să mi se facă decât scârbă. E foarte posibil ca aceeași stare să o trezesc și eu în ceilalți, sunt convins însă că nu la aceeași intensitate. Din când în când, unii îmi mai atrag atenția. Îi ascult, le dau dreptate, mă forțez un timp să mănânc decent și...parcă nu mă satur. Simt nevoia să bag lingura în gură plină ochi, să curgă din ea în farfurie, să o lovesc de dinți și să înghit îmbucăturile una după alta. În 10 minute am terminat de mâncat o masă oricât de copioasă ar fi, și numai dacă mănânc repede și cu gura plină mă simt sătul. Și, pe cât posibil, evit să folosesc cuțitul și furculița.
Când vine vorba de prăjituri, e un chin. Să mănânc cu lingurița, îmbucătură cu îmbucătură, rar și delicat, o prăjiturică de o șchioapă, și să legumesc o oră din ea, așa cum am văzut că fac altții?! Nu e pentru mine. Când am încercat să fac așa, n-am simțit gustul prăjiturii. Mie prăjiturile îmi plac cât mai multe, să le mănânc cât mai repede și, dacă se poate, cu mâna. Ori, tocmai asta-i problema mea și, ca să nu se vorbească de mine, de fiecare dată, sunt nevoit să mă prefac.
Totuși, de unde vine această lăcomie a mea care-mi dă, deseori, neliniște? Cum de nu o pot controla și ce ar fi bine să fac? Acestea sunt întrebări la care m-am gândit nu de foarte multă vreme și pe care încerc să le iau în serios. Am găsit o singură explicație: lăcomia mea ar fi o reminiscență a omului preistoric, care mânca, evident, ca un animal și chiar așa cum vroia el, fără să-i pese de nimeni. Probabil că la mine treaba asta, ascunsă atâta timp în psihic, tot încearcă acum să iasă la iveală, peste tot. Dar n-o las.

2 comentarii:

  1. Mai stiu pe cineva care procedeaza ca tine. Nu credeam in zodiac, insa incep sa cred ca ar contine si farame de adevar. Esti cumva taur?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu, gemeni :). Dar textul nu este întru totul despre mine (deși are legătură căci, din câte îmi dau seama, e foarte greu să scrii dacă ceva nu te reprezintă deloc, sau nu e inspirat, măcar puțin, din propria ta experiență). Încerc să creionez un personaj într-un text psihologic. O să mai postez de genul ăsta și, la un moment dat, mă gândesc să le adun într-o carte, roman, cine știe.

      Ștergere