12 Years a Slave (film)

Se știe deja că a luat Oscarul pentru cel mai bun film și cred că l-a luat pe bune. L-am văzut și eu în week-end și, evident, mi-a plăcut, și mi-a plăcut mai mult decât „Her”, cu toate că amândouă filmele tratează subiecte profund umane, dar n-aș putea spune cu siguranță de ce prefer pe unul mai mult decât pe celălalt, ceea înseamnă că nu natura subiectelor, care e identică, le diferențiază, ci altceva, ceva care ține, precis, de actori, de prestația lor, de atmosfera creată în jurul personajelor etc.

Personajul din „12 Years a Slave” nu este un erou, așa cum se spune, pentru că a stat 12 ani captiv, ci este doar un om inteligent care s-a adaptat condițiilor pentru a supraviețui. Adaptabilitatea, perseverența și speranța că va fi liber, acestea sunt caracteristicile definitorii ale personajului, și nu curajul sau viclenia l-au ajutat să supraviețuiască. Mergând mai departe, până la nivelul tipologiilor, s-ar putea spune că el este tipul omului care ține cu tot dinadinsul la crezul lui și speră că, până la urmă, își va atinge scopul. Scopul lui, după ce a fost răpit, a fost acela de a deveni din nou liber, iar pentru a-și căpăta libertatea, nu renunță la nicio încercare care l-ar putea salva.

Într-o perioadă nebună, ce părea a-și fi pierdut cu totul umanismul, în care trădările și crimele erau la ordinea zilei, iar banul era scopul suprem, regizorul lasă să înțelegem că lumea poate fi readusă în normalitate tot de către oameni, și asta doar prin a ne fi arătat, așa cum se și întâmplă în film, un strop de omenie. Mai mult, revenind la lumea noastră, cea în care trăim cu toții azi, am putea înțelege că dacă măcar unii dintre noi am arăta frecvent o doză infimă de compasiune și empatie, tot ar fi suficient pentru a menține speranța într-o lume care a fost creată pentru oameni și nu doar pentru interesele lor meschine. Cel care îl salvează pe cel căzut în sclavie, nefăcând altceva decât să scrie o scrisoare și s-o trimită mai departe, este simbolul omului salvator, sau al omului care face bine prin gesturi mărunte. Ideea extrasă de aici este aceea că pentru a face bine nu este nevoie de fapte ieșite din comun, nici de planuri elaborate, ci de gesturi mici, dar repetate zi de zi și consecvente unui crez interior puternic. Extrapolând, putem ajunge la concluzia că a face bine înseamnă a iubi, în primul rând, omul, sau, altfel spus, poți să faci cu adevărat bine numai dacă iubești și pe oamenii cu care intri în contact.

„12 Years a Slave” nu cred că se vrea a fi doar prezentarea unei drame individuale. Ar fi prea puțin și n-ar fi fost primit așa bine de către critici. Cred că se vrea a fi un film-legendă care își ia seva din trecutul nu foarte îndepărtat al omenirii, ne face să ne gândim și la sclavia din timpul perioadei naziste și se continuă până în zilele noastre și, probabil, ani buni de-acum încolo. Sclavia nu este eradicată nici azi, cu toate că nu mai are o asemenea amploare și nu mai este recunoscută ca fiind legală, probabil, în nicio țară din lume, dar ea continuă să existe netulburată în multe medii, mai ales cu știrea autorităților. Autoritățile știu despre sclavia sexuală, despre sclavia din închisori, despre sclavia copiilor din lumea a treia, despre sclavia unor națiuni întregi căzute sub tirania unor regimuri autoritare. O femeie, de exemplu, care este răpită, căreia i se fură identitatea, care e ținută în captivitate în condiții precare și care este obligată să se prostitueze, este o sclavă în adevăratul sens al cuvântului. Această formă de sclavie se practică azi în lumea întreagă cu știrea autorităților. Elementul comun acum, ca și în urmă cu 200 de ani, sau mai în urmă de-atunci, este tot banul.

„12 Years a Slave” este unul dintre filmele care dau peste cap teoriile paternalist-romantice apărute în perioada sclaviei în statele sudice din America. Acele teorii, întâlnite și în „Pe aripile vântului” (mai ales în carte), susțineau că sclavii se nășteau sclavi, că n-ar fi fost în stare să se întrețină, că ei, stăpânii lor, îi alfabetizau, îi îngrijeau, îi hrăneau și le impuneau un program de muncă organizat, astfel că toată lumea trăia bine și era fericită, ba mai mult, se afirma că sclavilor înșiși le făcea plăcere să aibă stăpâni, ba mai mult, se spunea că și dacă ar fi fost lăsați liberi, n-ar fi plecat de la stăpân pentru că nu s-ar fi descurcat și ar fi murit de foame. (Un oarecare adevăr există aici, dar perversiunea acestor teorii vine din aceea că ele nu recunosc rolul obișnuinței și al mediului în care trăiești în formarea și definitivarea personalității. Dacă ții un om de la naștere în captivitate, nu poți să te aștepți ca a doua zi după ce l-ai eliberat să se comporte ca unul născut și trăit liber). Evident că astfel de teorii nu pomenesc nimic despre negarea dreptului la autodeterminare, despre drepturile civile și sociale ale negrilor care, practic, nu existau, despre abuzuri și discriminări, despre munca neplătită, despre crimele nepedepsite etc.

„12 Years a Slave” mai are un merit, și anume acela că, precum toate filmele bune, și acesta sensibilizează puternic privitorul și îl face să analizeze situațiile arătate și să-și pună întrebări. Prezentându-ne o asemenea realitate crudă, filmul produce în noi efectul invers al realității descrise, adică ne face să simțim în termeni de dragoste, compasiune, înțelegere și nu să trăim brutal, dur, neîndurător, inuman. Prin aceasta regizorul și-a atins scopul, adică îl determină pe privitor să fie categoric de partea „sclavilor” și nu a „stăpânilor”, ceea ce înseamnă că „sclavii” reprezintă umanitatea, iar „stăpânii„ lor sunt fiarele.