Durerea continuă

Nu cred să-mi mai revin vreodată cu adevărat după ce tata a murit în urmă cu un an de zile. E ciudat, am mai auzit chestia asta, dar atunci când îți moare cineva drag, chiar te simți ca și cum ar fi luat cu el o parte din tine. Și asta se întâmplă pentru că, într-adevăr, odată cu dispariția unei persoane foarte apropiate, îți moare și ție o parte a sufletului, aceea care se afla în legătură deplină cu cel care nu mai e, iar milioane de griji și temeri, pe lângă suferința inerentă, îți invadează ființa. Dispare un om cu care îți făcuseși planuri, dar înainte de toate știai că te puteai baza pe el. Aveai încredere că îți vrea binele și aveai curajul să i te plângi și să i te confesezi de fiecare dată când simțeai nevoia să o faci. Simțeai, mai mult decât oricând, că o asemenea persoană nu te-ar trăda, nu te-ar minți și niciodată nu te-ar face voit să suferi. Brusc, afli că nu mai e, iar de-atunci încolo sufletul și mintea ta sunt nevoite să se reseteze pentru a se obișnui cu dispariția celui drag și pentru a-și găsi alte persoane de sprijin. Nu-i ușor deloc, iar uneori e de-a dreptul imposibil.

Țin minte că n-am aflat de la început că a murit și m-am dus urgent, cu primul tren, așteptându-mă să-l găsesc în viață, internat în spital. Dar când am ajuns în Craiova, mi s-a spus că murise deja și că nu mai puteam intra în spital, nu ne mai dădeau voie la ora aceea. Acesta a fost și momentul critic care a declanșat suferința ulterioară a mea, pentru că dacă l-aș fi văzut înainte, sau dacă aș fi fost cu el de față în ultimele clipe, poate aș fi fost mai pregătit.

Dar cât de puternic să fii ca să-i întâmpini pe ce-i care-ți aduc tatăl mort acasă? Căci așa s-a și întâmplat, l-au adus acasă cu o mașină, întins, fără suflare, în sicriul deschis în timp ce eu eram prezent acolo, iar din acea clipă, și până l-am băgat în groapă, s-a pornit o jale de neimaginat.

M-am întrebat dacă mai are vreun rost să ții sicriul desfăcut după ce ai așezat mortul în el. Ce să mai vezi? Un om fără viață, uneori transfigurat din cauza bolii și a accidentelor, o adevărată reprezentare de coșmar chiar și pentru cei cu spirite tari. La noi n-a fost cazul, tata era frumos și mort, dacă pot spune așa, dar știu că n-am vrut să mă uit mult timp la el, și nu pentru că mi-ar fi fost frică să-l privesc, ci pentru că-mi doream să-mi rămână definitiv în minte imaginea lui de om viu. Nu știu de ce nu mi-am ținut promisiunea, de fapt nici n-aș fi putut să mi-o țin pentru că în biserică eram nevoit să-i sărut mâna pusă pe piept, dar cred că era mult mai bine dacă reușeam cumva să nu-l văd atunci, căci acum, de fiecare dată când mă gândesc la el, mi-ar fi revenit în minte numai imaginea lui din zilele frumoase și nu cea de coșmar de după moarte.

Aș fi vrut să-i fi bătut capacul tronului în cuie încă de la morgă și să nu-l mai fi deschis nimeni niciodată. Omul, de îndată ce s-a stins din viață, devine un cadavru și, indiferent al cui ar fi, un cadavru trezește spaimă, naște coșmaruri și creează o senzație apăsătoare de sfârșit. Este contra firii să vrei să te uiți cu plăcere la un cadavru, nimeni nu-și dorește așa ceva și, cu toate acestea, ești nevoit să o faci. Se spune că trebuie să o faci ca să-ți arăți respectul și recunoștința față de cel decedat. Numai că respectul i se aduce omului care a fost, și nu unui cadavru. Așa că nu văd nicio nenorocire să vii și să-ți arăți recunoștință în fața unui sicriu închis, și cred că dacă s-ar întâmpla așa ai putea să te concentrezi mai bine la ceea ce vrei să transmiți, mai ales că tu îți expui sentimentele ca și cum cel de lângă tine le-ar auzi, iar sentimentele tale sunt în funcție de imaginea pe care o ai despre decedat din perioada în care el se afla încă în viață și nu depind de felul în care arată trupul său pe patul morții.

Când l-au scos din casă ca să-l ducă la cimitir am știut că de-atunci încolo începe drumul fără întoarcere. M-am uitat de sus la cei adunați în curte și am văzut o mulțime de oameni care nu se mai conturau ca indivizi separați, păreau a fi toți o singură pată imensă, agitată și neagră. Vederea acelei culori întunecate și fremătătoare m-a amețit rău, iar ca să nu cad, m-am sprijinit de un stâlp. Am închis ochii și m-am pus în mișcare, mai mult împins din spate, în același timp cu mulțimea. Muzica suna lugubru în atmosfera sumbră de iarnă, iar ritmurile ei loveau ca niște ciocane într-un piept sfâșiat. Simțeam că nu mai am aer să respir. Vaiete de disperare se auzeau din toate părțile, iar muzicanții cântau cu patos de moarte când cortegiul a pornit din loc, amplificând, astfel, înzecit senzație de durere difuză. În asemenea momente cred că n-au ce să caute aceste fanfare și ar trebui interzise cu desăvârșire la înmormântări.

Tot drumul, până la cimitir, m-am ținut cu mâinile de sicriu și m-am uitat la cel care se afla în el. Mi se părea că nu e mort, că doarme și, lucru ciudat, îmi părea a fi mai frumos decât fusese vreodată viu. Niciodată nu crezusem că îl voi vedea pe tatăl meu mort, iar acum era ultimul drum pe care mai pășeam alături de el și eu nu puteam să fac nimic ca să-l aduc la viață. Să-ți duci părintele la groapă e cât se poate de dureros, e exasperant și chiar șocant, însă ești nevoit să suporți acest supliciu până la capăt. Din această cauză m-am întrebat, după înmormântare, dacă n-ar fi mai bine ca familia celui decedat să nu ia parte la funeralii. Să fie oprită, ținută la distanță, sau sechestrată de către rude, iar de înmormântare să se ocupe alții, străini de cel decedat. Dacă s-ar întâmpla așa, cred că durerea familiei ar fi mult mai mică, iar rudele ar rămâne cu mai puține sechele după aceea, și asta pentru că cei foarte apropiați mortului nu ar trece prin niciunul dintre acele episoade traumatizante și nu s-ar pierde nimic, înmormântarea s-ar desfășura în aceleași condiții creștinești.

După ce l-au scos din biserică, ne găseam deja contracronometru. Drumul până la cimitir este extrem de scurt, iar ultimele clipe de prezență printre noi a tatălui meu se scurgeau implacabil. Rețin că începusem să mă panichez, căci în acele momente realizam perfect că totul se va termina în curând, definitiv. Sfârșitul era extrem de aproape când nu se mai putea face nimic, și, pe neașteptate, am avut în fața ochilor o imagine de Iad. Fanfara glăsuia sfâșietor, țipetele se auzeau de peste tot, fumul de tămâie ne învăluise ca în ceață. Deodată, unul din preoți, în veșminte negre și lungi până-n pământ, a ieșit din cortegiu, s-a dat într-o parte și a început să cânte puternic. Imediat l-a urmat cineva care ducea o cruce imensă, iar lângă ei s-a mai dus unul care abia purta un steag bisericesc, negru si care reprezenta motive ale morții. Astfel, în acel cadru, în atmosfera aceea de jale aprinsă când, parcă, nu mai exista nicio speranță la nimeni și toți mergeam cu capetele în jos, am avut impresia că cei trei ne însoțesc pe toți pe drumul spre Iad. Și, într-un fel, așa se întâmpla. Și mai cred că în Evul Mediu era la fel.

La cimitir nu mai știu exact ce-a fost. Când au pus capacul pe sicriu, am simțit că nu mă mai ascultă picioarele, iar o senzație ca după o lovitură năprasnică m-a luat de la stomac și mi s-a răspândit în tot corpul. Simțeam, pur și simplu, că nu mai pot să respir, și ca să nu mă sufoc, făceam eforturi să trag aer în piept. Urmăream consternat cum oamenii se chinuiau cu sicriul pe care aș fi vrut să-l mai lase afară, pe urmă l-au pus pe frânghii și într-o secundă l-au coborât în pământul care l-a înghițit. Țin minte că am mai auzit zgomotul surd pe care-l făceau primii bulgări de pământ care cădeau pe capac, după aceea cineva s-a coborât în groapă ca să scoată frânghiile, iar de-aici încolo nu mai știu nimic. A mai rămas doar amintirea și suferința.