Le Passe (film)

Filmul ”Le Passe” (”The Past” în engleză) e cel mai recent film al lui Asghar Farhadi, singurul filmat în Franța și unicul în care actorii vorbesc în franceză. Celelalte filme ale lui sunt realizate în Iran și în toate se vorbește în persană (sau farsi), limba oficială a Iranului.

Asghar Farhadi este un regizor, scenarist și producător iranian despre care nu știam absolut nimic și pe care l-am descoperit absolut întâmplător, odată cu vizionarea filmului de mai sus. Nici despre ”Le Pasee” nu știam nimic, îl aveam demult în lista cu filme franțuzești și abia seara trecută am considerat că i-a venit rândul pentru a-l viziona.

Filmul începe în aeroport, unde Marie îl așteaptă pe Ahmad, soțul său iranian, plecat de patru ani din Franța și întors acum pentru a semna actele de divorț. În loc să-i fi rezervat cameră la hotel, Marie îl duce pe Ahmad să doarmă la ea, în casa în care mai locuiau două fete ale sale, din altă căsătorie, dar și Fouad, fiul minor al lui Samir, noul partener al Mariei și bărbatul cu care aceasta este însărcinată. În momentul în care pătrunde în casă, Ahmad își dă seama că între membrii familiei există unele conflicte pe care, fără să vrea la început, dar implicându-se voit după aceea, încearcă să le rezolve, devenind, astfel, un liant între toți cei din familia Mariei, dar și elementul care provoacă descărcarea tensiunilor psihologice ale fiecăruia în parte.

Astfel, Ahmad află că fiica Mariei, în vârstă de 16 ani, Lucie, nu-l suportă pe noul partener al mamei sale, pe care-l bănuiește că și-ar fi determinat nevasta să se sinucidă, iar din aceasta cauză nu comunică cu ceilalți și vine acasă doar ca să mănânce și să doarmă. Mai mult, nu-și dorește sub nicio formă ca mama sa se mărite cu Samir, și chiar amenință că dacă va avea loc căsătoria, ea va pleca de-acasă definitiv. Ahmad mai află de la Lucie că nevasta lui Samir nu murise, se află în comă în spital și ajunsese în această situație după ce încercase să se sinucidă, bând detergent în fața angajatei lor din curățătoria ai cărei patroni erau.

Într-un alt plan se desfășoară drama Mariei cu Samir. Se pare că bărbatul o iubește pe Marie și își dorește ca aceasta să nască copilul lui, dar, pe de altă parte, nu se poate rupe definitiv de nevasta sa legitimă, care nu era moartă, zăcea în comă în spital și pentru care nutrea încă sentimente confuze. Nici Marie nu este complet liniștită, îi reproșează lui Samir că este prins între ea și nevasta lui, dar nici ea nu are sentimentele clare pentru Ahmad, pe care-l adusese să doarmă în casa ei, și nu-i căutase cameră la hotel.

Între timp ies la iveală fapte și întâmplări senzaționale. Lucie i se confesează lui Ahmad și-i povestește despre o faptă incredibilă pe care ea o săvârșise, iar Ahmad o îndeamnă să-i explice totul mamei sale pentru a-și elibera conștiința. Lucie îl ascultă și se duce și-i povestește mamei, iar aceasta are o reacție neașteptată, reacție care are un impact devastator, în prima fază, asupra fiicei sale, dar se revarsă și asupra lui Ahmad. Totuși, acesta găsește puterea interioară și intervine decisiv în conflict pentru a pune lucrurile pe un făgaș normal.

Marie nu rezistă însă, merge și îi spune lui Samir ceea ce aflase de la fiica sa, iar acesta ia măsuri disperate cu angajata din curățătorie care, se pare, era și ea implicată în tăvălugul evenimentelor.

Filmul se încheie cu plecarea lui Ahmad în Iran și cu Samir, care merge la spital, la nevasta sa, căreia îi testează simțul olfactiv cu parfumul ei preferat pentru a vedea dacă are reacții.

Filmul este o dramă de cel mai înalt nivel, fără efecte speciale, fără sex și fără a dezbate un subiect de senzație. Ceea ce contează este maniera genială de realizare și modul aproape revoluționar în care cadrele se derulează; iar dialogurile profunde cresc în așa fel în intensitate, și sunt așa de bine pliate pe scenele dramatice, încât te țin pur și simplu legat de scaun, de la început și până la sfârșit.

”Le Passe” este unul dintre puținele filme pe care l-am văzut cu răsuflarea tăiată, iar pe măsură ce se scurgea timpul, mă uitam să văd cât mai durează, căci îmi părea rău că se termină. Totuși, așteptam și sfârșitul, și eram foarte curios să văd cum se vor rezolva conflictele și pe ce căi vor porni personajele. Numai că regizorul alege o variantă de excepție, întâlnită doar în producțiile care contează cu adevărat, și anume aceea de a lăsa finalul deschis.

Așadar, finalul din ”Le Passe” este deschis, dar imposibil. Scena cu bărbatul care îi testează cu parfum simțurile femeii aflată în comă este de un dramatism exagerat, dramatism care va atinge negreșit corzile cele mai sensibile ale privitorului, și este imposibil să nu-i stoarcă câteva lacrimi de suferință. Sfârșitul îți dă peste cap așteptările, îți întunecă gândurile, îți atinge sufletul, îți pătrunde în minte și ore bune după aceea nu te lasă în pace. Fără să vrei te pui în pielea personajului și îți dai seama că de-abia de-atunci încolo începe adevăratul calvar al conștiinței.

”Le Passe” nu este doar o dramă puternică, sau o telenovelă, așa cum am citit într-un comentariu al unui oarecare, este, înainte de toate, o realizare psihologică rafinată, o producție sublimă în care se intersectează mai multe planuri, între care cel moral este primordial. În afară dramei, regizorul pune accent pe adevăr, dreptate, libertatea de a alege, onestitate, înțelegere, respect etc. Dar toate acestea vor fi dezvoltate în filmele următoare.